Monthly Archives: May 2015

“De ce Mozart și nu eu?! “

Invitație la teatru
Amadeus

7002_bigregia Toma Enache

Când Amadeus Mozart se lasă cuprins de muzică, iar sufletul lui realizat decretează că muzica se află în el, începe încă o nesfârșită poveste-dispută. Urmând calea unui proverb italian ce spune că Omul trebuie să accepte realitatea conform căreia cine știe cel mai mult, cunoaște cel mai puțin, Amadeus, proaspăt sosit la Viena, îl întâlnește pe Antonio Salieri, excelent capelmaistru al Capelei Imperiale din Viena, îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt. Prin urmare, muzicianul Timpului. Așa începe o poveste și o provocare ce au generat întrebarea retorică: Au sau nu Artiștii, cu toții, loc sub Soare?!
În 1830, Pușkin scrie o piesă într-un act, intitulată Mozart și Salieri. Despre rivalitate și gelozie, ambele iscate de orgoliul exacerbat al artistului realizat. Subiectul devine o genială leapșă, astfel încât în 1979, Peter Shaffer, celebru dramaturg englez, evreu de origine, oferă scenei, piesa de teatru Amadeus. O nouă biografie romanțată a lui Mozart, cu accent pe rivalitatea dintre el și SalieriMozart, artistul care dăruie copilului din noi un flaut fermecat, față în față cu Salieri, recunoscut și apreciat. Succesul piesei îi conferă lui Peter Shaffer  titlul de  Sir și pune pe jar imaginația regizorului Miloš Forman astfel că, în 1984, pe marile ecrane rulează filmul Amadeus, cu un scenariu semnat de același Peter Shaffer. Povestea atrage, emoționează, face înconjurul lumii, fiind răsplătită cu premiul Oscar. Dar provocarea continuă și iat-o transpusă pe plai mioritic. Sâmbătă , 23 mai, la Palatul Național al Copiilor (București), regizorul Toma Enache ne-a făcut părtași la un eveniment artistic major: premiera piesei Amadeus. Curiozitatea și așteptările au fost răsplătite din plin. Nu mai văzusem- deși cv-ul regizorului Toma Enache punctează piese din Goldoni (Mincinosul), Alan Ayckbourn (Pluralul Englezesc), Caragiale (D’ale Carnavalului, O noapte furtunoasă), Shakespeare( Richard al -III-lea)- decât filmul  Nu hiu faimos ama hiu armân (Nu sunt faimos, dar sunt aromân) despre care, de altfel, am scris.
Amadeus regizat de Toma Enache prilejuiește, într-o fascinantă sarabandă de lumini și umbre, experiențe și trăiri de excepție, grație relatărilor lui Salieri, făcute la persoana întâi într-o succesiune de monologuri despre contradicțiile și amărăciunile Artistului împlinit și realizat, blestemat să savureze elixirele diavolului preparate parcă într-un laborator al lui Hoffmann. Realizând o alchimie perfectă între trei generații de actori, spectacolul se remarcă prin distribuția meritorie: Antonio SalieriTomi Cristin/ Dorin Andone, Wolfgang Amadeus MozartGeorge Piştereanu, Joseph al II-leaSebastian Papaiani, Baronul van SwietenIon Dichiseanu, Directoarea OpereiVictoria Cociaş, Von Strack- Liviu Cheloiu, Constanze MozartMălina Tomoiagă, Caterina Cavallieri- Roxana Bageac (soprană). Lista continuă cu Teodora Calagiu Garofil, Teodora Vasu, Ştefania Istrate, Andrei Necula, Darko Huruială, Marius Mihăilă, Armand Iliescu. Despre distribuție, câteva accente: echipa de actori se evidențiază prin coeziune bazată pe o subtilă complicitate artistică, prin metalimbaj axat pe elemente ce îndeamnă la explorarea replicilor din spatele replicilor, dar și la felul cum spun ceea ce spun actorii. De-o pildă, improvizații dătătoare de prospețime și naturalețe ale maeștrilor Sebastian Papaiani și Ion Dichiseanu. Destinul tragic al genialului Mozart, filtrat în pilule de umor, conturează atmosfera de la Curtea Imperială. Inițial, zgândărită de umorul englezesc, asemenea ambianță are ocazia, acum, să se impregneze cu umorul mioritic. Căci nu puține sunt asemănările cu realitate autohtonă ale cărei valori rămân la fel de ignorate și disprețuite. “De ce Mozart și nu eu?!” se întreabă onorabilul Salieri. De ce el poate să compună fără corecturi și eu nu?! De ce…de ce… de ce…?!  Decor dominat de un pian, un jilț, un confesional sau un alcov?!, un ecran ce redă saloanele Palatului Imperial, ilustrație muzicală marca Mozart, costume ce îmbracă, mănușă, actorii, un joc permanent de sunet și lumini fac din Amadeus un bun câștigat nu numai pentru teatrul autohton, dar și pentru cel universal. De aceea, se impun și alte aprecieri:  Maria Dore (scenografie), Cristian Matei (ilustrație muzicală), Costel Dobrescu (lumini), Cătălin Dobrescu (sunet), Gina Dobrescu (proiecții video).
Ca iubitoare de teatru, adaug că Amadeus mi-a oferit satisfacții similare cu bucuria din vremea când, săptămânal, mă duceam la teatru și mă îmbogățeam cu clipe de neuitat, păstrate și, azi, în memoria inimii.  Spectacolul nu trebuie ratat. Mai cu seamă, acum, în vremuri lipsite de repere. Dominate de impostură și de o natură [umană] toxică. Într-o atmosferă otrăvită de orgolii și interese mărunte, un Amadeus în regia lui Toma Enache oferă spectatorului o gură proaspătă de aer. Chiar dacă finalul rescrie, dramatic, întrebarea: oare de ce Artiștii sunt marcați de stele fără noroc?!
Proiect C.I.A.D.O România antidrog , patronat de academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici,  Amadeus constituie, o dată în plus, o pledoarie convingătoare pentru Viață și pentru Valori. Chiar dacă, Îngeri și Demoni ne guvernează, rând pe rând.

Invitație la film

“Cârvanea armâneascâ”, un remediu împotriva uitării

Regia Pero Tsatsa
Scenariu Pero Tsatsa
Imagine Coli De Caranica
Montaj George Grasu
7 cai Muscel Dan Moșescu
Coordonator proiect Costel Farmazon
Narator Tascu Lala
Muzica Cristi Andoni
Fotografii Iuliana De Caranica

DSC01810_resizeDuminică, 10 mai, la Centrul Cultural Apa Sărată din Câmpulung Muscel a avut loc premiera filmului documentar și artistic Cârvanea armâneascâ realizat de Societatea culturală aromână(Sustsata Culturalâ Armâneascâ di București) și susținut financiar de Asociația Multiculturală “Nicu Hagi” Câmpulung Muscel.
Cu filmări realizate în ținutul de basm al Muscelului și un scenariu semnat de Pero Tsatsa, Cârvanea armâneascâ, încă un film în aromână, subtitrat în română și engleză, mai adaugă o porțiune de pod destinată cunoașterii armânamei- lumea aromânilor- despre care publicul majoritar are puține și, uneori, false impresii sau informații.
Într-o sală arhiplină, premiera a beneficiat de o prezentare de clasă susținută de jurnalistul Tascu Lala(Radio România Internațional- secția Aromână) și de profesorul Alexandru Gica. Ambii ne-au introdus, pertinent și la obiect, în lumea misterioasă, bogată în adrenalină a cârvânarilor aromâni, transportatorii de altădată din Tracia, Tesalia, Epir, Albania, Atena, Lipsca, Berlin, Italia, Viena, Budapesta.
În film se amintește despre un loc situat între Castoria și Prespa, numit Stejarii frumoși, unde apar atestați pentru prima oară vlahii chervagii, cărăușii sau chirigii cum erau numiți la noi.
Cârvanea armâneascâ stârnește emoție și curiozitate spectatorului, care pătrunde într-un tărâm al făgăduințelor presărate cu pericole la tot pasul. Armânamea bazată pe repere durabile precum tinia(respectul) față de familie, curajul și determinarea, umorul savuros, dar și frumusețea cromatică a portului tradițional, cu obiceiuri și tradiții calendaristice( Sfântul Petru și Pavel, Sfântă Măria Mare și Mică) urmate și respectate cu exactitate de ceas elvețian, alcătuiesc ingredientele filmului. Un demers mai amplu al aromânilor de a-și regândi priorități refuzate sau interzise de ideologia comunistă și nu numai.
În postură de regizor, scenarist și interpret, Pero Tsatsa, figură carismatică a armânamei, el însuși transportator(șofer) de meserie reconstituie într-o manieră oarecum boemă meseria cârvânarilor de odinioară. Caravanele de mărfuri străbăteau drumuri muntoase, nesigure, presărate cu pericole, fiind pândite de hoți(furi), haiduci la drumul mare, gata să le atace și să confiște mărfuri și banii. De aceea, cârvânari se făceau numai cei înzestrați cu mult curaj, inteligență și viclenie. Cu instincte perfecte. Însoțiți de zece catâri, temeinic organizați, cârvânarii considerau mărfurile mai valoroase decât caii lor și își apărau caravanele cu orice preț.
În calitate de spectator, subliniez importanța acestui încă un pas spre regăsirea și perpetuarea tradițiilor și obiceiurilor unei comunități al cărei destin a fost marcat de traume și spaime legate de o posibilă prăbușire în uitare. Dintr-o astfel de perspectivă, filmul Cârvanea armâneascâ constituie un remediu împotriva uitării.
Alcătuit dintr-o parte documentară susținută de vocea unui narator profesionist(Tascu Lala), dublată de un emoționant evantai de fotografii
alb-negru, unele poate realizate de Ianaki Manakia- am omis să întreb- căruia regele Carol I i-a oferit o bursă, ca să călătorească și să-și cumpere o faimoasă cameră de filmat de la Londra, filmul lui Pero Tsatsa cuprinde și un segment de ficțiune susținută de o echipă de actori. Cei mai mulți, musceleni de origine aromână. Emil Hagi deține un rol principal. Protagoniști entuziaști, spontani, emoționați de rolul vieții lor. Fără a fi actori de profesie, interpreții sunt, mai degrabă, sortiți de vrearea de armâname(iubirea pentru lumea aromânilor)
să-și joace rolul, fie și într-un film despre cârvânarii de-altădată. Într-o tonalitate nostalgică, căci tot ce-a fost pare sortit să se stingă în modernism. De remarcat sensibilitatea aromânului, ascunsă cu strășnicie în spatele, fie al unui zbor(vorbă) repezit și aspru, fie al unui moment umoristic. Consistent. Savuros. A se urmări, cu atenție, secvența cu moneda recuperată.
Cârvanea armâneascâ bucură spectatorii. Recuperează momente din viața aromânilor de altădată. Informează. Dăruie simboluri și metafore adunate și păstrate precum fotografiile vechi într-o basma a vreunei bunici(maia). De obicei, meșteră la spus basme și legende.
Cu tehnici cinematografice bine stăpânite, bazat pe un segment documentar solid, accesibil și util spectatorului profan, dar și pe o componentă artistică spontană, naturală, apropiată de natura umană, filmul Cârvanea armâneascâ prilejuiește bucurie, satisfacție și emoție, reușind să acopere intenții ale realizatorilor și protagoniștilor, grație rostirii țâșnite din alchimia ancestrală de zboruri( cuvinte) ce dau un farmec aparte limbii aromâne. Un film pe care vă invit să-l vizionați, fără prejudecăți, fără a dori să-i căutați nod în papură. Nimic nu e perfect în lumea noastră…! Însă un film despre un popor, care se străduie să-și redescopere rădăcinile și să-și păstreze limba maternă, dornic să se lămurească unde se află- pretutindeni sau nicăieri- merită suficientă generozitate. Personal, salut demersul curajos și inimos al întregii echipe care a asigurat apariția acestui film aromân.

Îngerii din Moscopole. Povești îngemănate

” O dată pe săptămână, în piața mare se întindeau șiruri de mese pe care răsăreau lână și abale, velințe, bucăți de piele, ceară românească, untdelemn și tutun albanez, mătase și postavuri venețiene, catifea, oglinzi, pahare de Murano, faianță italiană, arme, cărți, zahăr. De când răsărea și până apunea soarele, un zumzăit prelung roia prin piața posedată de mirosuri ce te înghionteau să scotocești cu lăcomie fiecare ungher treptat descoperit și apoi devorat. Un du-te-vino continuu te făcea să uiți cine ești și, de aceea devenea aproape o joacă să te lași dus de val, de sunete și miresme. Nu știu cum s-a întâmplat că, tocmai la un astfel de târg, într-o toamnă parcă, am zărit în mulțimea de străini, amețiți mai abitir de forfotă, un bărbat de vârstă potrivită, cu veșmânt de  grec. Trăgea după el o copilă nepământeană. S-au oprit în dreptul meselor noastre și au început să cerceteze mărfurile. Mai mult bărbatul. În schimb, copila s-a lipit sfioasă de tatăl ei, privind pierdută împărăția de mărfuri. Cu zulufi de aur copt, delicată ca firul de trestie, purta o rochiță de mătase vișinie a cărei croială prefigura într-un anume fel povestea femeii care avea să devină. Clipele treceau. Cei doi nu se îndurau să se dezlipească de locul, unde întâmplarea ne adunase față în față. De vreo două ori, bărbatul s-a aplecat spre copilă și a întrebat-o în grecește: Kira Vassiliki, nu vrei să-ți ia tata nimic?! Copila zâmbea depărtărilor dinspre Prodrom și-i răspundea cu o nefirească blândețe: N-am trebuință de nimic…”

en passant

A fost o vreme, când mă preocupau până la îngrijorare felul în care scriam și reacțiile stârnite. Timpul a țesut cuminte, iar eu m-am vindecat de orgolii și spaime. Subiectele, aceleași de peste două mii de ani, m-am dumirit că nu ele fac o carte, nici moda trecătoare sau capricioasă, ci stilul. Bucuroasă că sunt femeie, mi-am amintit că, așa cum în studenție “mi-am găsit” parfumul și, de atunci, nu l-am mai schimbat, la fel s-a întâmplat cu stilul de a scrie: descoperit, el persistă ca un parfum ce “îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce pleci “( Coco  Channel). Lipsit de zorzoane, stilul meu se dorește simplu. De aceea, de câte ori am ocazia, adresez munților, apelor, copacilor, cerului și păsărilor cuvântul Chapeau!

DSC01532
Cu oamenii, devine un pic mai complicat, dar nu imposibil. :))