Monthly Archives: June 2010

Din nou la Mojo

Nu prea există întâmplări fără rost

Eram studentă în primii anii. Printre altele, studiam dialectologia cu profesoara Matilda  Caragiu-Marioţeanu, o femeie frumoasă şi aprigă. Mă fascina pasiunea pusă în  fiecare inflexiune sw sunet aromân  rostit  apăsat şi  cumva- cred acum – cu durere.  Povestea despre fratele ei, actorul Toma Caragiu, dispărut la cutremurul din ’77.  Mă atrăgea  într-un fel straniu limba aromână. Țin minte că mi-am cumpărat o placă de pick-up cu poezie armânească, interpretată de Toma Caragiu, Ion Caramitru şi alţii.  De câte ori aveam timp, ascultam la nesfârșit acele poezii ce sunau straniu, bizar, ca o litanie magică venită de departe. Au trecut anii şi, de curând, am primit de la… o cititoare niște documente: un manuscris, un soi de jurnal al unei familii de aromâni alungaţi de istorie în lumea largă, fotografii, poezii, amintiri. Într-un cuvânt, viaţa unei familii a căror urmaşi  nutresc speranța ca, din faldurile timpului istoric, să aparp un roman. Încă mai am acea placă de pick-up cu Dimândarea părintească, despre care aflu azi, că este de fapt imnul aromânilor. Rostit de Toma Caragiu. Astfel, primii paşi spre viitorul  roman se rostuiesc şi în amintirea unor întâmplări mai mai vechi…

Prin perdea

De curând, am avut satisfacţia să citesc cartea Prin perdea, semnată Aurora Liiceanu şi apărută la editura Polirom, în 2009. De câte ori citesc o carte, am un sentiment special, cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, cărţile nu mai sunt citite cu aceeaşi viteză devoratoare ca în adolescenţă şi tinereţe. Prin urmare, fiecare carte citită constituie o victorie personală.

Prin perdea şi, nu dincolo de perdea, este o carte autobiografică. Nota bene: titlul explică limpede: ceea ce vedem, ceea ce ni se dezvăluie beneficiază de învelişul perdelei, al discreţiei, al lipsei de ostenţaţie. Cine nu a văzut psihologul Aurora Liiceanu la televizor, nu-i cunoaşte zâmbetul:amestec suav de delicateţe, ironie sau autoironie. Dar şi numai aşa,citind pur şi simplu cartea,impresia e a unei scrieri cu umor, hrănit cu zâmbete şi ironii. Nu o să povestesc despre întâmplările evocate, cu personaje mai mult sau mai puţin publice, cu referiri la somităţi din domeniul psihologiei naţionale şi internaţionale sau oameni de cultură pe care autoarea i-a cunoscut şi a avut relaţii de prietenie sau de colaborare.Cartea beneficiază de o prefaţă nu mai puţin interesantă, semnată Zoe Petre, prietenă a Aurorei Liiceanu. Stâlpul de rezistenţă al cărţii îl constituie psihologia, pasiunea autoarei, hobby-ul ce i-a adus şi bani, după cum mărturiseşte într-un interviu. Sunt evocate atmosfera (perioada comunistă), relaţiile interpersonale, momentele importante din viaţa autoarei (inclusiv experienţa transcedentală şi urmările inevitabile), relaţia cu fiul ei, crescut cu rigoare psihologică. O carte utilă oricărei femei care-şi doreşte mai mult de la viaţă decât să se îmbete cu feminisme sau să se culce pe-o ureche şi să creadă pur şi simplu:” trăim într-o lume a bărbaţilor.” Nu-i vorbă, şi autoarea remarcă acest aspect,dar fără emfază şi de pe poziţia unei femei care a reuşit să facă ceva intr-un domeniu în care rezultatele vin încet şi uneori sunt imperceptibile.
M-a fascinat rigoarea poetică(asum apropierea termenilor) ce reuşeşte să limpezească, aş zice matematic, aspectele nebuloase ale fiinţei umane. Dau un singur exemplu, fără să mai insist şi asupra altora, tocmai din credinţa de a nu distruge misterul şi dorinţa firească de lectură. Spune autoarea: întâlnirea cu o persoană reprezintă o provocare. Ştim asta. Continuă însă: fiecare credem cu tărie, aş adăuga, cu necesară doză de bună-credinţă, percepţia despre noi trebuie să fie identică cu ceea ce credem noi despre noi. Nu de puţine ori, ni se arată însă o “fotografie” în care nu ne regăsim, ceva străin de noi. Mai departe, autoarea face apel la un exemplu oferit de o bună prietenă care afirma că a pretinde ca persoana întâlnită să aibă o percepţie identică cu a subiectului e practic imposibil. Ca şi cum s-ar bate la o uşă închisă. Este un zid şi e inutilă orice încercare, pentru că unii oamenii nu au acces la tine şi, ca atare, văd ceva în care nu te recunoşti. Soluţia? Să nu insişti, să-i părăseşti, altfel devii confuz şi orice insistenţă e pierzătoare. Dar câte alte exemple concrete nu sunt amintite, analizate şi împinse spre cititor!
Ceea ce Constantin Noica îi spunea proaspetei psiholog -disciplina de care se ocupă are ca fundament “micuţismele”, analizează destine diferite şi, astfel, rămâne în concretul uman, fără a se putea ridica la nivel de concept,- i-a accentuat tinerei psiholog dorinţa de a aprofunda, de a analiza, de a merge pe calea cercetării şi, la un moment dat, rezultatele au apărut.
O carte pe care o recomand, mai ales astăzi, când asistăm la o urgie umană, un uragan ce- ar trebui să cureţe şi să ducă la vale corpurile străine fiinţei umane, să permită unui soare blând, suportabil în temperatură şi lumină să se ridice pe cerul personal al fiecărui om. Prin perdea e un astfel de soare şi, mai degrabă, un răgaz ce face posibilă, -dincolo de experienţele autoarei, de nota autobiografică a cărţii,-verificarea ecuaţiei personale.

Un alt cactus…

…cu floare delicată de-un  galben cald zâmbeşte în lumină. E plin de boboci.

Vine o vreme

Când vorbele se topesc, gândurile se-amestecă, îşi pierd conturul. Decorul se schimbă sau îşi împrumută recuzita.Trupul şi mintea nu vor, nu mai ştiu dacă sau cum… Liniştea mângâie sau face aerul respirabil. O vreme, când nu mai vrei, te opreşti, respiri, chiar dacă te-nţeapă gândul pervers: va fi şi mâine o zi.
O vreme!
Când crezi poate stupid în altă şansă dăruită numai ţie. Se desenează din nou clipa zero, cu vorbe ce se scriu diferit. Simţi poate la fel de caraghios că n-a fost suficient şi e posibil să visezi un alt delir de aşteptări şi de pretenţii… Zâmbeşti! Deşi nu vei mai repeta greşelile trecute, te-nţeapă gândul-miraj că vei comite altele necunoscute, neştiute…
O vreme!
Când ştii toate astea…

Marie Laforet, La playa

Concluzie

Arta este marea biserică nedogmatizată.

J.F. Kennedy

Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ce au clasificat.

Octavian Paler


Despre orgasm sau bucuria scrisului

Zi caniculară, finalizată masochist cu ora de tae-bo.

Într-un târziu, adun ce-a mai rămas din mine, lâng-un pahar cu vin ce sfârâie agasat la cuburile de gheaţă care-i modifică stupid compoziţia chimică. Descurajez toropeala tolănită pe umeri şi  sâcâială din ceafă, acolo unde-i greu voinicului şi, evident, nu iau în seamă cercul ce-şi strânge periculos emisferele în jurul meu. Mă instalez comod pe scaun, în faţa laptopului, închid pentru câteva secunde ochii şi ignor zgomotele, bruiaje lamentabile ale străzii. Astăzi, m-a înţepat haotic un gând. Deschid un folder mai vechi şi dau copy paste pe pagina goală de word din faţa mea. Reiau apoi, pas cu pas, precum un orb, drumul nevăzut şi am senzaţia că plutesc prin întunericul, arareori străpuns, de bastonul cel alb. Zâmbetul resemnat- cât urăsc cuvântul!- traduce  gândul  ruşinos de firesc: de câte ori nu am confundat bastonul de mareşal cu bastonul de orb! Şi viceversa, ar spune Caragiale. Recitesc fişa de roman aleasă la întâmplare din alte câteva( dacă nu s-ar fi inventat computerul, ele ar fi fost scrise pur şi simplu pe hârtie.)

– Tare bengos mai eşti! Haoarde! Pune palma, colea, în fustele mele! Aşa, talian bahtali!

Priveam aiurit la femeia cu trupul ascuns în stambele viu colorate şi un gând întârziat, purtat de cine ştie ce bunică, atenţiona:“Nu te uita în ochii ei…!”  O făcusem deja şi, deşi eram speriat, stăteam pironit lângă fustele ei.

– Hai, ochiosule, nu te codi! Vrei să afli sau nu… ? Sukar san!

Tăceam captiv în ameţeala ce aducea cu beţiile nebune pe care le gustasem, chiar şi numai să văd cum e când…

– Zii, bengosule? Vii la o tanana de pirande? Te duc într-un loc sukar. La noapte e lună plină.

Îmi erau buzele pecetluite şi mă tot uitam pierdut la desenele aiurite de pe fustele ei. Palma îmi transpirase şi o durere ascuţită de braţ îmi reteza jumătate din trup. Picioarele îmi amorţiseră, numai tălpile păreau să măsoare temperatura asfaltului în acea amiază de vară, când mă pierdusem prin oraşul pustiit, în încercarea de a  fugi. Îi auzeam vorbele, simţeam cum palma mi se subţiază şi devine aproape invizibilă în marea de culori foşnitoare. Cum tălpile îmi luaseră foc, m-am aşezat, alături de ea pe bordură, măcinat de umbrele ce le târam după mine.

– Te văd  paradit. De ce să-ţi ghicesc? De  baftă sau de biştari?

Tăceam, mă lăsam pe mâna ei, aşa cum trăiam: haotic, nepăsător, deloc împovărat de vorbele rostite cu evlavia obişnuinţei:” ei şi…?”

În ziua aceea, dimineaţa crudă mă  găsise pe străzi: fără ţintă, golit de gânduri, cu trupul uitat, cine ştie pe unde, fără chip. Habar nu aveam de unde  ţâşniseră fustele colorate, cu desene şi vorbe cântate ce se tălmăceau de la sine.

– Vino la noapte, la tananaua pirandelor crude şi o să-ţi spui de toate, praleo! Nu fii prost! Nu te  codi!

Tăceam, incapabil de vorbe sau gesturi, în acel soi de imobilitate pe care depresivii, răsfăţaţi de  actul ratat al sinuciderii, o exersează, ori de câte ori, au un puseu endogen.

– Oleu, ce ţi-ai făcut frumosule? Ai băut tot veninul, n-ai mai lăsat şi la duşmani. Ţi s-au amestecat măruntaiele, nimic nu mai e ca lumea! Eşti candriu…

Făceam eforturi să-i înţeleg vorbele. Când am putut să o privesc fără teamă, m-a fulgerat gândul că mă aflam pe buza unui hău, iar secundele îmi erau drămuite. Inevitabilul avea să se producă. M-am smuls de lângă ea şi am rătăcit de nebun pe străzile pustii, sub arşiţa tăcută, bolnavă de la milioanele de respiraţii ce nu se vedeau, dar se ghiceau în textura zidurilor. Am refăcut drumuri cunoscute, însă nu mai fotografiam case, copaci sau bucăţi de cer purtate  albastru în mine. Păşeam cu privirea-n  pământ, strecurîndu-mă ca un hoţ  printre vorbe rostite sau repetate, suspinând după cele nerostite. Simţeam aceeaşi dorinţă nevindecată ce-mi purtase paşii aiurea: s-alung consoanele ce-mi tăiau carnea şi să las vocalele să mă legene. Te uram … Se spune parcă… de moarte?! Nu ştiam sau nu puteam să suspin în vocale. Amintirea fustelor colorate îmi susura cea mai neauzită-njurătură… Trebuia să, chiar dacă nu vroiam să… Venise timpul lui trebuie să pe care fie îl  fentasem, fie îl ignorasem.

E linişte. Din când în când un lătrat la luna inexistentă străpunge întunericul fierbinte. Ar trebui să dorm şi mâine, când soarele va muşca  din ce-a rămas neatins, îmi voi strânge gândurile din visul nopţii, le voi coase proaspete pe tivul altui folder şi ele se vor dori într-o poveste nouă, hrănită cu sângele meu, ascunsă în carnea mea, răsfăţată de mintea mea. Habar nu am: va fi sau nu, dar poate, când iarăşi va fi cald şi pietrele se vor topi, iar oamenii vor rătăci la fel de bezmetici, povestea se va coace. Între timp, o să îl recitesc pe Cehov şi nu o să mai fiu ingrată cu Tolstoi. Un ultim strop de vin, un gând străpuns de zâmbet: când desenez cuvintele pe foaia gândurilor crude, se răscolesc trăiri simultane şi eu mă simt cea mai frumoasă femeie din lume. Upss! Îmi amintesc ce-mi spunea, nu demult, un preţuit prieten despre orgasmul  provocat de scris…