Monthly Archives: October 2009

Tu cum eşti?

par

Masca pe care unii oameni şi-o pun poate fi mai esenţială şi mai adecvată fiinţei decât faţa pe care o au.

Lucian Blaga

Despre spontaneitate şi naturaleţe într-un material ce va apărea azi  în revista

O zi  frumoasă!

Surâs de floare

Azi, florile mele,  din nou, vă surâd!

IMG_7890

Surâs vesel, de toamnă ce încă mai e…

IMG_7891

Surâs de crizanteme crude şi de crăiţe coapte…

IMG_7892

Surâs de satisfacţie a clipei stropite de soare…

IMG_7893

Lumini şi umbre: surâs de toamnă şi de iarbă…

Să aştepţi…

♣ Să aştepţi oricât. Să aştepţi orice. Să nu-ţi aminteşti, în schimb orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

Octavian  Paler

edit later: Anotimpuri

Tămăduitori

De instrumente în Franţa ( *Paris )

IMG_6269

De suflete în România.

O poezie?

Foarte rar scriu poezii. Când le scriu, sunt continuare spontană a stărilor topite lângă mine.

De iubire

Adună-mă, sunt  firul de ţărână

Pe luciul netezit al frunzei.

Ascultă-mă, mi-e vorba

În serile de toamnă,

Când spusa leneşă dansează,

În ritmul vinului de Madeira

Ce-mbată trupurile noastre

Cu-aroma lui de ciocolată,

Din vechi butoaie de stejar.

Priveşte-mă, sunt bucuria

Pe trupul- floare de femeie

Şi catifeaua inocentă

Fără-amintiri de curtezană.

Zâmbeşte-mi, încă visez

În ăst oraş ce-şi strânge aripile

În zbor topit ca ceara lui Icar.

Adună-mă, sunt  eu dintotdeauna:

Mereu o alta, aceeaşi totuşi.

Mă bucură- n lumina serii

Vinul prelins de  Madeira

Şi bea-mă toată, nu mai ştiu

De voi rămâne: o clipă sau o zi.

Iubeşte-mă, sunt făr-de amintiri,

Fără de lacrimi, eu, visătoarea

Ăstui oraş cu aripile frânte

Ce-mi toarnă, trist amant

În cupa delicată de argint

Vinul ciocolatiu de Madeira.

Adună-mă, iubeşte-mă

Dar nu ne amăgi, iubite,

Nu vom mai fi ca alţii,

Odată pentru totdeauna.

Zborul

Fragmentul 2

♦♦♦

Se aşează pe scaunul din faţa pianului.  Ar vrea să-i atingă clapele. Nu, mai bine aşteaptă! Se uită intrigată la Teo cum striveşte pofticios cu dinţii boabele unui ciorchine de strugure zemos. În liniştea încăperii, fiecare bob e o pagină ce se cere citită.

– Teo, zi-mi o dată despre ce e vorba în afurisitul ăla de scenariu? Incertitudinea mă omoară, habar nu am la ce să mă aştept.  Michel mătura femeile din calea lui…

– Hei! Vezi că iar o iei razna! Faci parte dintr-o echipă: un arab, mon Badre şi un francez corcit, Michel. Eşti căzută din lună, vii din basme şi sufletul tău poartă fundiţe croşetate de bunici zâmbitoare. Ei se cunosc demult şi au fost ani buni într-o lojă. Dacă nu cumva sunt şi acum.

– What?

– Ana, s-o lăsăm baltă! Nu am chef de confesiuni. Mă duc în dormitor să citesc scenariul. Mon amour e nebun! Croieşte cu materialul lui mai multe costume. Azi a terminat o altă variantă. Nu te bucura încă! Nu ştiu dacă e cea definitivă. Mai e şi ciudatul de Michel…

– Vă iubiţi?

Teo se uită la ea, ca la un copil care întreabă:” Da’ luna de ce merge?”  Fără să vrea îşi aminteşteşte de zilele, în care prietena ei urma tratamentul de dezalcolizare. A stat luni întregi lângă ea şi a supravegheat-o. A văzut cum Ana se lupta pentru fiecare secundă de luciditate. O întreabă cu o grijă maternă:

– Mai porţi cu tine sticle de apă?

Ana  tace. Nimeni nu va şti prin ce coşmaruri a trecut. S-ar zice că e vindecată. Dar sufletul e încă bolnav. Însetat! Nu mai bea. Se uită lung la Teo şi după ce prietena ei iese din cameră, se ridică de pe scaunul pe care a amorţit, priveşte  rafturile din pereţi, burduşite de cărţi. Teo e pasionată de istorie. Câtă dezordine pe birou, hârtii peste hârtii şi o carte deschisă: Istoria românilor de Catherine Durandin. Amintirile riscă să se prăvălească din nou peste ea. Mai bine să urmărească dansul viclean al frunzelor toamnă!  Se scutură înfiorată, ia cheile de la maşina lui Teo, îi scrie un bilet şi iese să guste Parisul.

Sediul Ordinului, bine ascuns de privirea turistică, e găzduit într-un mini-palat. Exteriorul banal nu spune nimic despre interiorul somptuos. Michel cotrobăie prin sertare şi sertăraşe, retras în biroul lui adăpostit în cel mai îndepărtat colţ al clădirii. Badre îl urmăreşte atent şi, deşi nu îi vede chipul, intuieşte oboseala şi tristeţea ascunse între cutele de pe fruntea pleşuvă. Îi e de ani bun camarad et surtout le meilleur ami.

– Merde! Nu găsesc! Cu siguranţă că e pe undeva…

– Michel, hai s-o dăm pe-a dreapta!

Se întoarce către el şi îl  priveşte încruntat. De când s-a însurat cu ciudata aceea, îl suportă din ce în ce mai greu. Şi chiar dacă au trecut câţiva ani de atunci, nu poate să-i ierte faptul că şi-a încălcat jurământul. Rostit de templieri: bărbaţi războinici, uneori călugări îngenucheaţi sub sabie şi hotărâţi să rămână săraci, loiali şi celibatari. E trist, pentru că forţa uriaşă, hrănită de rugă şi luptă, invocarea mesajului sfânt se pierd, azi mai mult ca niciodată în interese obscene.

– Vrei să ştii cine-a comandat scenariul, nu?

– Exact,cine dă banul?

– Mă crezi că nici eu nu ştiu? Dar nu asta e grav! Mai grav e că tu te-ai încurcat între fustele nevesti-ti. De aproape trei săptămâni, nu eşti capabil să faci scenariul.

Badre se ridică furios şi se îndreaptă către fereastra uriaşă ce comunică spre grădină.  Admiră rigoarea geometrică a numeroaselor soiuri de flori şi copaci. Aceeaşi mâna, aceeaşi semnătură: Michel! E totuşi supărat de neâncrederea lui. Se întoarce spre el şi, pe măsuţa delicată din colţul opus al biroului, vede trei lumini ce strălucesc vesel pe pânza diafană a toamnei: Echerul, Compasul şi Volumul Sfintei Legi, iar G-urile scrise, unul pe echer şi altul pe compas, îi râd în nas.

– Ce naibii caută astea aici? Ai înnebunit de tot?

Michel îi răspunde calm:

–  De când dansezi şi asculţi jazz în hruba de la Huchette, nu mai ştii pe ce lume te afli. Ai uitat că se renovează templul? Ce loc mai potrivit pentru ele dacă nu biroul meu?

Badre mormăie furios ceva în arabă. Michel e alb la faţă. Face câţiva paşi spre el şi vocea lui plesneşte cu furie aerul:

– Ai titlul, o ai pe Cosânzeana propusă de nevastă-ta, eu l-am găsit pe dragul de Pierre. Ţi-l dau şi pe marele Lup Alb, iar dacă te ţii de treabă şi nu mai stai cu capul în poala lui Teo, vom avea scenariul şi ne vom duce cu toţii să filmăm acolo, în munţii Carpaţi. Credeai că o să huzurim, aici, în Saint Germain des Pres?


Zborul

Fragmentul 1

♦♦♦

” Săracu’  Badrolino! Cât de mult îl macină scenariu’ ăsta!”  Teo oftează şi, cum face de ani de zile, deschide un folder şi bifează punct cu punct obiecţiile. Scrie ceva esenţial: poate că  Zborul va avea şansa să se desfăşoare nu numai în acele spaţii destinate femeilor care suferă de gândirea în pungă (mare figură Badrolino).  Muzica e infinită, nu? El vrea numai hard rock?  Hmm!! O să pună un asterisc, în dreptul căruia va trece The legend of 1900 a lui Giuseppe Tornatore: regizor şi scenarist.  Şi totuşi  Badre iubeşte  jazzul.

… Rue Huchette 5! Caveau de la Huchette: locul unde  Teo l-a cunoscut pe Badre.

Ana îşi desprinde obrazul de pe geamul aburit şi  îşi lipeşte  spatele de scaun. Închide ochii şi-şi şterge gândurile, aşa cum ploaia torenţială şterge totul în calea ei.  Suspinul roţilor ce trepidează pe betonul pistei de aterizare îi susură-n ureche cuvântul magic:

” Motor!”  Clipa în care avionul companiei Blue Air  aterizează la Beauvais îi aminteşte limpede că urmează calvarul. De fiecare dată, când încep filmările pentru un nou film, ea , Ana Ghiga, actriţă conştiincioasă, unii îndrăznesc să o numească talentată, e între cer şi pământ. Suspendată! Iar gândul că peste câteva minute îl va întâlni pe Michel, regizorul- vampir, îi provoacă o stare de nervozitate. Respiră adânc şi gândeşte că singura soluţie de a supravieţui e starea de pândă permanentă:  să fie atentă cum vorbeşte, cum zâmbeşte. Timp de o lună cât vor dura filmările, nu se va mai numi Ana Ghiga. Va fi doar Ana. E nerăbdătoare  să citească scenariul. Stewardesa îi face un semn discret, iar ea tresare.  Se  scoală de  pe scaun, şoptind :”sorry! m-au furat gândurile” , apoi  se îndreaptă grăbită spre ieşire.  E ultima pasageră.  Aeroportul Beauvais, amenajat în spaţiul unor foste grajduri, e  simplu de străbătut. În câteva minute îşi recuperează bagajul şi se îndreaptă spre ieşire. E o dimineaţă de toamnă însorită ce despleteşte culori ciocalatii, aici, la optzeci de kilometri de Paris. Îşi mijeşte ochii, sperând să-l zărească rapid pe Michel. L-a văzut prin diferite reviste şi,  în urmă cu câţiva ani,  la festivalul de la Cannes, l-a remarcat pe scenă,  premiat. E pentru prima oară însă, când  îl cunoaşte personal. Prietena ei,  Teo a recomandat-o lui Badre, scenarist şi colaborator fidel al lui Michel. Aproape de ieşirea din aeroport, se opreşte şi-i trece cu privirea  în revistă pe toţi cei care aşteaptă pasagerii de la Bucureşti. Îl zăreşte chiar lângă ieşire. Se apropie. Îşi simte sufletul gămălie, dar instinctiv frumoşii ei ochi albaştri aruncă săgeţi. Se opreşte în dreptul lui. Bărbatul serios, plictisit oarecum de aşteptare, o studiază atent şi circumspect. Glasul  lui modulează cu precizie franceza saloanelor de altădată:

– Presupun că eşti Ana Ghiga.

– Oui, Michel! Actriţa Ana Ghiga.

Se uită la ea şi, fără nici un comentariu, o prinde de mână şi o roteşte încet.

Ana roşeşte. Îşi muşcă limba să nu îi articuleze vreo două vorbe de-alea …

– Ştiu că voi, românii, aveţi înjurături suculente, dar nu e cazul să te oboseşti. Sunt presat şi nu-mi dau seama de ce am cedat rugăminţii lui Badre de a te accepta ca interpretă în filmul meu. Dacă te studiez, e pentru că trebuie să mă lămuresc dacă eşti bună sau nu. Aşa că nu te mai fâstâci inutil. Nu mă interesează ţâţele sau fundul tău decât în măsura în care se vor încadra în ambianţa scenariului.

– Ţi-am trimis dosarul meu complet: grămezi de poze, cv-ul şi totul legat de cariera mea artistică.

– Da, numai că eu trebuia să te fi chemat mai întâi să dai o probă şi abia după aceea să hotărăsc dacă eşti potrivită sau nu. Aşa că zi mulţumesc că eşti norocoasă.  Nu mai face mutra asta de Ioana D’Arc, că nu e cazul!

Se uită la el şi, deşi e un bărbat atractiv, decorativ chiar, nu se simte atrasă de el. E penibil totuşi ca pe un aeroport, să fie evaluată ca o vită. Se calmează şi izbucneşte în râs.

Michel ridică ochii spre un cer imaginar:

-Bine-ar fi să lucrez numai cu bărbaţi. M-am săturat de muieri în echipă!

Ana tace. A învăţat să vorbească doar atunci când e cazul. De vreo 15 ani  vorbesc doar  personajele cărora le dă viaţă. Michel se apleacă resemnat şi îi ia valiza. Un miros perfid de Channel 5 îi frământă totuşi nările.  Ana se  întreabă dacă e francez. Chipul îi e oriental, vocea şi accentul par ale unui parizian, iar manierele sunt ale unui bădăran. Ridică resemnată ochii la cerul senin şi-şi aminteşte de norişorul pufos pe care l-a luat cu ea,  cu gândul să i-l dăruiască lui Teo. Îl urmează pe Michel.  Parcarea e doar la câteva zeci de metri de aeroport.  Bărbatul se opreşte în faţa unui Porsche. Deschide portiera şi o invită tăcut să urce, apoi trânteşte neglijent valiza în portbagaj. Ana îi remarcă ochii de culoare diferită: unul albastru, celălalt verde. Instinctiv îşi duce o mână la gură. Ştie de la bunica o poveste despre oamenii cu ochi de culori diferite.  El vede toate astea şi se enervează. Se apleacă spre ea şi-i şuieră  voit ameninţător:

– Am omorât mai demult doi netrebnici şi  apoi le-am scos la fiecare câte un ochi;  ştii că şi criminalii au fetişisme, nu? Erau atât de frumoşi ochii lor, încât nu m-am putut stăpâni! I-am pus  la păstrare într-un borcan. După o vreme am apelat la un oftalmolog  să-mi facă un transplant: unul albastru şi unul verde. Mai vrei să ştii ceva?

– Unde mergem?

– Prima întrebare înţeleaptă.

Ar vrea să-i spună că e singura întrebare pusă, dar e limpede că omul e un ciufut.  Să-l lase în plata lui!

El  răspunde totuşi :

– La Montesson, rue Aristide Briand.

Ana priveşte lacom imaginile ce seamănă cu un film derulat rapid. La Porte Maillot respiră parfumul lemnului de la Bois de Boulogne. Îi explicase Teo mai demult diferenţa dintre cartierul din zona Neuilly-sur -Seine şi Vichy. La Tour Eiffel salută siluetele înalte de la Defense şi luciul Senei se pierde abia ghicit spre Montesson.

Urmarea lunea viitoare.

O săptămână  cu spor!