Mărul care s-a prăbuşit lângă mine…

Copacul cu mere, verzi şi rotunde, ascunse în răsfăţul de frunze… ! Cu  o coamă rotundă şi crengi  aplecate la pământ, sub povara fructelor împlinite. Oarecum pitic, într-o imensitate de verde, străjuia  la poarta unei liniştii ireale. Îl priveam nedumerită şi încântată, speriată  de atâta verde, de atâta linişte, mirată şi neîncrezătoare că e posibil să existe un asemenea loc,  în lumea pe care o cunosc totuşi atât de puţin şi de fragmentar. Nu mă înduram să plec din faţa lui, căci ceva îmi răscolea inima din cauza  frumuseţii şi blândeţei. Paradoxal, constatam că în clipele prea frumoase, se răzvrăteşte ceva în mine şi un soi de frustrare mă împiedică să gust deplina armonie, ca şi cum m-aş aştepta ca în clipa următoare să se petreacă ceva inevitabil rău

(cunoaşteţi prea bine legea echilibrului  din minusculul univers în care ne respirăm puţinătatea zilelor). M-am îndepărtat de lângă mărul doldora de mere, gândindu-mă la dăruirea lui  faţă de locul ce-l găzduia, faţă de oamenii care-l îngrijiseră de-a lungul anilor(mi s-a spus că era bătrân). După un timp a început să plouă, în rafale, ploaie răpăită, cu şiroaie nesfârşite. Înstinctiv, am simţit mărul pitic şi am făcut cale întoarsă, prin ploaie, fericită că nu am umbrelă. M-am oprit în dreptul lui: era bântuit de rafale de vânt şi de şiroaiele de ploaie, iar eu m-am adăpostit, vizavi,  pe o terasă, cu dorinţa de a-l  privi minute în şir. Cât timp?  Aproape uitasem cine sunt sau ce caut acolo, practic, adormisem cu ochii deschişi, dar nu visam. Mă obişnuisem cu rafalele, cu stropii ce-mi şficuiau obrajii şi credeam că sunt femeia de ploaie, fără contur, fără gânduri, fără determinări, simplă curgere de sus în jos, sărut între cer şi pământ. Speram că ploaia să fie infinită şi să rămân, în faţa copacului să-l privesc, să mă privească, într-o tăcere în care vorbele nu-şi mai au rost. Doar că peste rafale şi  picături de ploaie, din alt univers, un suspin neştiut, un  şuierat în surdină, m-a trezit din ce nu visam.  Am privit la dreapta, la stânga, în sus şi în jos, de unde vine zgomotul, însă totul părea neschimbat, deşi  simţeam cum se apropie şi vrea să mă  trezească. Nu mai priveam  copacul măr, speriată de ce se întâmpla cu simţurile mele. Ce s-a petrecut a fost fulgerător, iar eu nici nu am apucat să respir sentimentul de nesiguranţă, că jumătatea dreaptă a mărului s-a  şi dus la pământ. O ploaie de mere rotunde, verzi a acoperit totul cu tresăriri de ping-pong. Mă dureau ochii şi continuam să privesc cealaltă jumătate de copac, înţesată cu fructe şi nu  puteam pricepe de ce asistasem, neputincioasă, la moartea unui copac? Trebuia să plec, dar nu mă puteam mişca, îngrozită că am să calc peste merele răspândite pretutindeni(pământul se acoperise de mere, un covor catifelat şi verde). Nu ştiam ce mă doare, dar mi-am spus că, ori de câte ori, cunosc un om, trebuie să-l rog să plantăm, împreună, un copac, şi eu am să mă gândesc, la copacul care a murit, la  câţiva metri de mine. A doua zi, am aflat că şi jumătatea stângă a  copacului măr s-a prăbuşit…

Advertisements

2 responses to “Mărul care s-a prăbuşit lângă mine…

  1. Intamplarea e o metafora in care tacerea primeste sunetul produs prin prabusire … Foarte frumos, ai scris …

  2. da, liana, o metaforă, ivită dintr-o întâmplare recentă şi adevărată…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.