Monthly Archives: November 2008

Legături…fireşti

De câteva zile citesc o carte. O să povestesc despre ea, aici , Pe canapeaua Catiei. Autorul ei trăieşte în prezent la New York. Nu ştiu dacă îi place sau nu jazzul , dar pentru că zilele astea am citit şi despre acest oraş, mă gândesc că o frumoasă melodie de jazz , interpretată de Billie Holiday, nu poate decât să ne facă să călătorim. Chiar şi cu gândul! Şi Billie Holiday nu e fitecine! E cea care a compus Don’t Explain.

S-a născut în (1915-m.1959) şi a fost cunoscută şi sub numele de Lady Day. S-a stabilit în Harlem şi a devenit una dintre cele mai bune cântăreţe de jazz. Viaţa ei a fost extrem de fierbinte.

180px-billie_holiday_1949

 

 

Advertisements

O snoavă

S-a întâmplat şi azi dimineaţă. Acum câteva zile am promis că o să postez pe un blog pe care-l răsfoiesc ceva legat de câteva materiale despre minciună. Nu a fost posibil! Apoi am citit altceva. Un material care are ca titlu Dacă prostia ar durea. Din motive care imi scapă nu am reuşit nici de astă dată, deşi am încercat de două ori, urmând paşii indicaţi. Bun! Am continuat să zâmbesc, deşi recunosc că m-am enervat puţin şi m-am gândit că totuşi promisiunea e promisiune şi eu cumva trebuie să o respect. Aşa că fără să alunec în tentaţia vreunui eseu despre Prostie, am să creionez aici, Pe canapeaua Catiei, un desen al Prostiei. Autorii acestui desen? Se recomandă singuri.

Ştiu că sunt prost , dar când mă uit în jur prind curaj.
(Ion Creangă)
Înzestrat cu stupiditate şi cu digestie solidă, omul poate înfrunta multe.
(Thomas Carlyle)
Un prost găseşte totdeauna unul mai prost, care să-l admire.

(Nicolas Boileau)
Omul nu ajunge nicioadată atât de bătrân încat să nu mai poată face încă o prostie.
(Woody Allen)
Şi nu am cum să nu închei cu dragul de Moliere.
Un prost învăţat e mai prost decât un prost neânvăţat.
(Jean-Baptiste Poquelin Moliere)


O zi în care să nu simţim durerea prostiei. Să fim iubiţi!



Un an în merde – Stephen Clarke

Merde e inevitabil, vedeţi, şi poate chiar să vă aducă noroc. Atâta vreme cât nu calcă altcineva în el.”

Stephen Clarke jurnalist şi scriitor britanic s-a impus prin stilul său umoristic. A lucrat pentru BBC Radio 4. Din 1990 locuieşte la Paris. 2004 este anul în care publică A Year in the Merde, editat la noi cu titlul Un an în Merde (Grupul editorial RAO).

Un an in Merde O carte pe care am citit-o cu zâmbetul pe buze. Autorul mulţumeşte guvernului francez pentru săptămâna de lucru de treizeci şi cinci de ore. Şi încheie cuvântul de mulţumire cu un ironic Merci. Istorica neînţelegere dintre francezi şi englezi este prezentă la tot pasul şi uneori îmbracă forme stupide. Dincolo de zâmbetul permanent al cărţii sunt dezvăluite tot felul de frustrări. Parisul e văzut cu ochii unui englez. Tot ceea ce Paul West trăieşte la Paris pare a fi complet năucitor. Venit să pună pe picioare- în cadrul unei companii- o afacere ce se anunţă prosperă, un lanţ de ceainării My Tea Is Rich, tânărul englez gafează la tot pasul, dar evident că nici francezii nu se lasă mai prejos. Care mai de care dau cu stângul în dreptul. Textul mi s-a părut interesant mai ales din perspectiva întrepătrunderii a două culturi diferite (Anglia, Franţa), a două mentalităţi diferite, care au dat însă Europei o anume fizionomie. E o carte spumoasă, plină de glume, care fac bine mai ales în zilele când toată lumea vrea să plângă.

edit later: şi poate vreţi să vă faceţi o idee cât de cât despre ce poate să însemne merde.


Feelings

Constituie o certitudine că starea de bine e potențată de muzică. Zilnic, ascult  aceleaşi melodii. De ani de zile. Și e incredibil cum de nu mă satur, ba mai mult, de fiecare dată descopăr altceva. Îmi plac diverse genuri muzicale, însă cel mai aproape de suflet rămâne jazzul. Când îl ascult, mă simt parcă mai liberă. Pentru că jazzul permite imaginaţiei să zburde în voie. Din el ţâşnește bucuria vieții, chiar dacă își trage seva, nu de puține ori, din tristeţe. Jazzul comunică perfect, grație unui inedit dialog interpret/ascultător. Uneori, chiar dacă se inversează roluri, rămâne la fel de incitant și minunat. Azi, ascult o melodie cu numeroase variante/veşminte: Feelings. Interpretată de Nina Simone la festivalul de jazz de la Montreux(1976). Și urmăresc dialogul Nina Simone/ public. Degetele artistei ard clapele. Mă gândesc că Don’t Explain constituia- până nu demult- bucata ce îmi imaginam că o reprezintă cel mai bine… 

“Păi ce, femeile sunt oameni?”

Scriam nu demult că voi puncta, când și când, instantanee cu gânduri și suflet de femeie sau întâmplări cunoscute de mine însămi. Abordare poate simplistă, de preferat însă generalizării în care m-aș simți ca un copil părăsit în mulţime sau ca o entitate fără chip. Pentru că simplitate, claritate mă atrag și mă provoacă. Îmi  fac bine şi-mi oferă fotografia omului sănătos la minte şi trup. Spun om ? Zâmbesc. Deoarece îmi vin în minte cuvintele unui prieten căruia îi place să … enerveze femeile. Deseori, spune zâmbind: “Păi ce, femeile sunt oameni? ” Ţin minte, prima dată când mi-a zis așa- ne aflam cu un grup pe terasa Cafeneaua la Muzeu- n-am scos o vorbă. În schimb, el a început să râdă- cine ştie ce o fi descifrat pe chipul meu- şi a continuat cu un zâmbet ceva mai larg. Părea, ca să zic aşa, un atac frontal. ” Ai rămas mută de revoltă?” Îl priveam liniştită, ba chiar mă simţeam bine. I-am răspuns într-o tonalitate cuminte, greu de reținut în hărmălaia de vorbe și râsete din jur:”Iertare, mă gândeam dacă sunt … om.”  El, un prozator de toată isprava, mă privea-  între timp, se instalase în grup o liniște curioasă și devoratoare, cunoscută fiind vorba lui șficuitoare de îndată ce logica ar fi dispărut din oricare conversaţie. Vorba lui, cam metalică sau poate numai îi părea rău că inițiase un astfel de dialog… cu mine. Spre lauda lui însă a continuat:” Şi, mă rog, ce crezi că eşti?” Am răsuflat ușurată. I-am răspuns, râzând în hohote, cu râsul meu sănătos. Cuvintele s-au ițit printre hohote:” Ce naiba să fiu decât femeie?!” Dar am continuat, pentru că mă pişca ceva de limbă. L-am întrebat: ” Ție, îți plac femeile?” Fără să stea pe gânduri,  a răspuns:” Teribil!” I-am zâmbit. Apoi am întrebat dacă e corect să admitem că o Femeie şi un Bărbat fac cel puţin cât un Om , iar dacă mai au și un pic de noroc fac doi Oameni. Atunci, m-am întrebat în sinea mea cum și cât reușește fiecare să-și găsească și să-și înțeleagă rostul? Întrebare iscată de  o glumă care conține și un sâmbure de adevăr. Comod sau incomod, să-l rostim cu zâmbetul pe chip.


Culorile vieţii mele

Mărturisesc că în ultimile zile am avut senzaţia că ceva se întâmplă cu starea mea de bine. Au tot fost întâmplări cotidiene care au pus la încercare răbdarea, seninătatea, “gândul ăl bun”- cum adesea îmi spunea bunica să nutresc- care ar fi însuşi motorul stării de bine. Nu vreau să repet aici ceea ce bine ştim cu toţii. În fond sunt atâţia specialişti psihologi, profesori şi tot felul de învăţaţi care se întrec care mai de care să ne înveţe cum să trăim mai bine, mai frumos… Eu sunt o femeie simplă şi am încredere în instinctul şi bunul simţ, călite în încercările pe care din fericire am avut…şansa să le trăiesc. Vă întrebaţi poate şi pe bună dreptate ce lăgătură au toate astea cu titlul acestor vorbe pe care le scriu aici pentru voi, prieteni cunoscuţi sau poate necunoscuţi, dar oricum PRIETENI. Sigur că pentru mine explicaţia vine de la sine: de fapt acest blog e un jurnal şi e firesc să predomine o notă subiectivă. Mă uit la titlu, acum când scriu şi îmi dau seama că existenţa mea e plină de culori. Culorile mele! Scriam mai demult, cred , tot aici, pe blog că acasă la mine am renunţat la perdele, la covoare, tocmai în ideea de a fi mai aproape de culorile de AFARĂ şi de culorile DINLĂUNTRU. Am simţit întotdeauna nevoia să le armonizez, în aşa fel încât să nu se creeze contradicţii, chiar dacă poate amestecul lor nu a întrunit exigenţele unui…specialist. Fiind însă vorba de mine, am riscat… Sigur că iubesc culorile… Toate! Chiar şi non-culorile. Hmm! Maroul, spre exemplu! Acea zonă care face trecerea,puntea dintre culori. Despre marou şi mai ales nuanţele care izvorăsc din el- culorile toamnei- ar trebui să scriu pagini întregi. Culorile vieţii mele sunt generoase şi-mi permit tot felul de jocuri, de exerciţii de imaginaţie. Spre exemplu spaţiul în care dorm, în care veşmintele se topesc şi rămân eu cu mine însămi, e Albastru. Un Albastru cald, un albastru nesfârşit în care nu mă sfiesc să visez şi care mai ales îmi permite să memorez toate visele. Acel albastru care mă leagănă când sunt obosită şi care îmi şopteşte la ureche :
“nu-i nimic!şi mâine e o nouă zi.” Sigur că în fiecare dimineaţă mă trezesc cu gânduri albastre. Sunt atât de senin- albastră, încât trec foarte lin în spaţiul de cald maroniu cu străluciri de galben al bucătăriei. Iubesc galbenul. Acel galben creator, care mă incită să tot inventez ceva. Şi astfel fiecare zi am şansa să fie galbenă. Dar mai presus de toate iubesc galbenul prieteniei, al dialogului, al comunicării vesele. Galbenul vesel! Zilele astea am avut bucuria să ofer un fir de trandafir galben unei prietene… Păcat că EA era atât de…tristă! Sper că totuşi acele petale delicate să îi fi spus ceva. Mai ales că e o artistă!!! Apropo de galben:
crizantemele mele, cele galbene, au înflorit şi ele.

Culorile vieţii mele sunt sunt culorile stării mele de bine. Acum, când scriu despre toate astea mă gândesc la ora pe care o să o petrec alături de Larisa- inimoasa profesoară de Tae Bo şi mai ales de viaţă- mărşăluind prin parcul Herăstrău, unde oamenii vin, unii cu copiii, alţii cu prietenii lor credincioşi, câinii. Oameni care doresc să respire un aer mai curat, într-o atmosferă de linişte şi relaxare în mijlocul naturii. Atâta câtă a mai rămas întreagă şi neschilodită! Despre culorile Herăstrăului, în această superbă toamnă, o să vă mai povestesc. Să aveţi o zi frumoasă, senină în suflet şi mai ales în cuget! Culorile bucuriei alături de Cineva! Culorile căldurii umane!