Category Archives: Dicţionarul Catiei

Lungul drum al minciunii către mine

Așa e, mă gândesc la piesa lui O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte, văzută și citită, în urmă cu ani și-mi vin în minte ipostaze din viața unei familii americane la început de secol XX(1912). Minciuni și erori, munți de minciuni împresoară însă milioane sau miliarde de familii de pretutindeni și din toate timpurile. Tonul meu nu e trist, nici pesimist, de vreme ce o libertate interioară mă îndeamnă să recunosc că drumul pe care îl speram autostradă a devenit- de cel puțin câteva ori- deviat sau înfundat, semnalizat de minciuni sau marcat cu răutăți colaterale, majoritatea fără logică sau noimă. Minciuni, dorința de a comite ceva rău- doar pentru că e interzis- de dragul răului s-au acumulat și au prins în mreje puturoase oameni, destine și, mai cu seamă,un suflet de copil. Încă nevinovat! Dintr-o minimă decență, nu voi fi mai explicită. Reiterez însă forța adevărului, oricât de incomod, dar și dorința naturală de a nu persevera în greșeli. Adesea, bunica îmi spunea să nu îndrăznesc, vreodată, să mă pun ca proasta pe mormânt, dacă ceva se dovedește greșit și nepermis. Azi, nu-mi pare rău c-am ascultat-o…

Advertisements

Les liaisons pointillées…

Teafără, din  iureșul lui 2012, pe care n-am inimă să-l descâlcesc și, fără să-mi fi dorit claustrarea, constat totuși cât de tămăduitoare rămâne acea veghe solitară din fața provocării. Sfaturi, susțineri benefice nu rezolvă, nu descâlcesc și nu îndulcesc impactul cu obstacolul. Îi facem sau nu față, cum ne taie capul sau cum ne șoptește sufletul!

Lumina suavă, amestec reușit de galben și verde, răsfirată pe tastatură, de lampa mea englezească, arată ținuturi locuite de oameni și povești ce-și etalează dansurile pe ritmuri familiare și dragi, La belle époque, amintiri, miresme, alchimie de care- dacă vorba n-are putința s-o redea- sufletul are știința să se bucure. Trag de șnur! La capătul lui atârnă un clopoțel auriu. Lumina se aprinde, cu blândețe.  Singură cu tastatura, privesc litere, precis conturate, deloc mânioase, hotărâte să ducă mai departe poveștile despre oameni și fapte, despre viața cea de toate zilele, despre care s-a tot mărturisit- mai demult- o scriitoare suavă și delicată, cu bune și rele, fără verdicte, fără soluții, fără puncte finale. Exact cum cineva drag mi-a spus-o de mai multe ori: nu trânti ușa după tine, nu pune punct, nu-i răpi timpului plăcerea de a-și cerne și curața sita, nu ocoli semnele de suspensie!

La mulți ani, dragilor 🙂

O semantică inocentă

Nimic nou sub soare! Cu toții, știm că un cuvânt  are semnificații diferite de la om la om, chiar dacă definiția lui de dicționar e una singură. De  altfel, vorbele se completează și se luminează reciproc, așa cum diverse nuanțe de culoare completează contururi  pe o pânză. La fel și în cazul termenilor echipă și concurs, ambele- în opinia mea- tributare aceluiași scop, competiția. Căci ce altceva să reprezinte un spirit de echipă- legătură spirituală între membrii unei echipe, ce stă la baza conlucrării lor [DEX]- dacă nu un antrenament cotidian, sub îndrumarea unui șef, ales tot în urma unei competiții, în vederea participării la altele?

Prin urmare, fără să-mi mai bat capul cu întrebări de genul: cine să fi fost înainte, oul sau găina?, instinctul îmi șoptește că nu există antinomie între cuvintele echipă și concurs, dimpotrivă ambele se completează reciproc, hrănindu-se din dorința specifică omului de a se bucura de unicitate în cadrul unei permanente competiții, fără să-și irosească însă energia creatoare cu gândul la premii, ci numai cu speranța bucuriei unor posibile revelații, menite să-i permită câștigătorului- oricare ar fi tâlcul competiției- să răsufle ușurat și să spună:”bine c-am mai învățat ceva!”

Și, pentru că tot aud ce întunecate și cumplite sunt vremurile pe care le trăim, reiterez un vechi concurs la care să participăm din ce în ce mai mulți, intitulat Cât de bine ne e cu noi? O competiție, la finele căreia putem afla cât valorăm față în față cu repere esențiale ale umanității, de neclintit de nici un taifun sau  cutremur.

Timpul, cel mai bun prieten :)

Vacanțele pe plaiuri franceze îmi dăruiesc, de fiecare dată, inedite percepții, dincolo de peisaje, oameni, miresme sau melodii. Mediterana, reper emoțional, de unde sufletul de femeie aude nestăvilite chemări, reprezintă un  far, constant luminat, printre diverse corpuri plutitoare ancorate pe marea vieții pentru a marca, fie limite de pasă, canal sau nave, fie pentru a avertiza  navigatorul înțelept, care aș vrea fiu, de existența stâncilor și epavelor. Metaforă sau nu, timpul mi-a înlesnit diversele percepții… Turbulențe recente  au fost potolite, din nou,  de  apele Mediteranei și timpul petrecut în sud-estul Franței, între Les Gorges du Verdun(Les Alpes de Hautes Provence) și Les calanques de Marseille a împlinit, armonios, provensalul calanco (escarpé ) ce desenează o vale săpată de râu, devorată apoi de mare.  Peisajele mângâiate de privirea lacomă și curioasă- faleze de calcar străbătute de falii și fisuri, prin care rădăcini vegetale abia de se zăresc sau întinderi de ape din care țâșnesc pereți de stîncă (Les Gorges),- au reajustat iluzia libertății desăvârșită de zbor de pescăruși și puffins cendrés, mărunt, continu( battu) sau  lin(plané). Zborul dezinvolt, deși greoi aproape de valuri- când marea e liniștită- măiastru însă, cu înălțări și coborâri spectaculoase, pe furtună , m-a emoționat cu sutele de aripi adunate în formă de clopot spre spate, ba chiar am  avut senzația de zbor spre un univers personal pe care Timpul a dorit, și de data asta, să mi-l dăruiască… 🙂

Rimplas

Les Gorges du Verdun

La Mairie de Marseille

Le Chateau d’If

Nisa

Construit de românul Henri Negresco(n. la București), plecat din România la vârsta de 15 ani. Director al  Cazinoului Municipal, Henri Negresco construiește cu ajutorul arhitectului Édouard Niemans, în 1912 acest hotel situat pe Promenada Englezilor, pe malul Golfului Îngerilor.

Cu Dara, punct și de la capăt 🙂


 

Din nou, bună dimineața! :))

Astăzi, mai mult ca oricând, se prefigurează  rezistența lină- exprimare, oarecum pleonastică, deși respectiva alăturare traduce corect o anume atitudine, față în față cu evenimentul dramatic, ce se produce indiferent de cât de bine poziționați suntem față de noi sau ceilalți- și  dorința de a nu rata  reacția onestă față de  trup și suflet. Am făcut o pauză de cuvinte, aici, Pe canapea … ca după o intervenție cu bisturiul, cu sau fără anestezie, când  se impune  o convalescență … Între timp, vorbele s-au curățat de balastul impresiilor de moment și s-au limpezit, atât cât să nu fie spuse/scrise la cald. Mă îndemna tatăl meu- printre puținele sfaturi pe care a riscat să mi le dea- să-mi strunesc  firea năvalnică, să nu reacționez, să  aștept răbdătoare să mi se reveleze  realitatea  și nu voi avea nimic de pierdut. Dimpotrivă! Simplu nu e, însă câștigul, imens! Deși aud mai tot timpul : “nu se poate! cum să nu te revolți și să nu lovești, când  încrederea se năruie; o credeai beton armat, iar ea se dovedește amestec de nisip și var?”  Dacă știi să aștepți, apuci  ziua , când nici un om nu te mai poate lovi sau minți, iar ura și neputința celor pe care i-ai ajutat, îți provoacă un soi de compasiune, văzând cum își irosesc viața demolând. Niciodată răutatea și neputința nu au înălțat construcții rezistente. Și, pentru că aparențele pot înșela, accentuez că, aici, nimic nu e trist… :))

Portret de cititor [1]

Uneori, mă întreb de ce scriu pe un blog? Au trecut deja  nişte ani de la primul material, iar eu continui să mă regăsesc, aici. La început, mi s-au dat sfaturi: mi s-a spus cum ar trebui să scriu, pe ce subiecte să pedalez, pentru a avea cititori şi… vizibilitate. Recunosc m-am distanţat de sfaturi, dar nu regret, deoarece cine poposeşte pe-un colţ de canapea mă bucură şi mă răsplăteşte, uneori, cu fidelitate şi, deşi nu sunt comentarii, există semne ale diverselor treceri… Pe Canapeaua Catiei a apărut, după întâiul pas spre scris. Cititorii, de atunci, au rămas prieteni devotaţi. Tot aud că fiecare scriitor îşi are un public ţintă. La vremea, când încă mă întrebam dacă să mă numesc scriitor de cursă lungă sau de conjunctură, bunul-simţ nativ, cu care Dumnezeu ne înzestrează, m-a ajutat să văd limpede ce am de făcut.  Astăzi, spun cu mâna pe inimă că nu-mi bat capul cu publicul ţintă deoarece, dincolo de vârsta biologică, sex sau pregătire, sufletul îşi are limbajul său, neînregimentat în clasificări, mai mult sau mai puţin pertinente. Deşi nu am un public ţintă, pot creiona, succint, un posibil portret al cititoarelor mele, femei extrem de sensibile, capabile de profunde introspecţii, realizate fără anestezie, înzestrate cu simţul responsabilităţii şi iubitoare de zboruri spre cele mai năstruşnice vise. Am avut şansa să fiu citită de femei  frumoase[sufleteşte], de la care eu însămi am ce învăţa. Cea mai specială cititoare, Emilia Dinu, o doamnă uimitoare, are 88 de ani. Soţia regretatului profesor Ion Dumitru Dinu (Agronomie), el însuşi autor de cărţi, Emilia Dinu, fost profesor, mi-a luminat calea de autor,  având generozitatea să-mi spună, de câteva ori: “Regret că nu te-am cunoscut sau măcar să-ţi fi citit cărţile, când eram tânără.” O altă cititoare pasionată de lectură, cum puţini mai există, se remarcă prin observaţii subtile ce, adesea, mă tulbură şi mă fac să reformulez diverse concluzii. Numele ei e Liana  şi a fost prima cititoare a blogului. Sau cititoarea puternică, împlinită profesional şi social, iubitoare de frumos, capabilă să se dedice proiectelor inedite. O cheamă, Diana Coca Cozma şi se regăseşte în prefaţa romanului Îngerii din Moscopole. Datorită ei, m-am apropiat de aromâni şi istoria lor zbuciumată. Întâmplător sau nu, le-am cunoscut, graţie cărţilor tipărite, punte între mine şi oameni necunoscuţi.

Promit să creionez şi portretul  unor cititori bărbaţi care-au reuşit să descifreze, dincolo de aparenţe, prejudecăţi sau păguboase tradiţii, alchimii naturale în romanele Încă un pas, Clipe salvate , Ghici pe cine iubesc eu? Amintesc numai povaţa unui preţuit cititor şi drag scriitor- din păcate, nu mai se află printre noi- care-mi spunea răspicat: Ia, nu te mai gândi că scrii ca o femeie. Ce prostie mai e şi asta? Scrie cum simţi iar, dacă scrii bine, te citesc şi bărbaţii.
Câtă dreptate avea!:))

La vie en rose :))

Din nou, la mine, în pod, după o pauză, în care, din motive de sănătate, am fost nevoită să stau departe de dragul meu cuib. Cu emoţie,”îmi respir” obiectele personale şi zâmbesc micuţei vrăjitoare Catia

adusă de pe malul Mediteranei, să-mi vegheze, alături de o potcoavă, gândurile şi scrisul. Mai sunt de făcut câteva retuşuri, pe care Florin se grăbeşte să le adauge acestui spaţiu, cu emoţionantă delicateţe, pentru care îi mulţumesc. Şi, fiindcă urmează o perioadă de profunde reflecţii vizavi de Sărbătoarea de după inevitabila Săptămână a Patimilor, reiterez bogăţia relaţiilor, în care oamenii au capacitatea de a depăşi căderi şi tentaţii pentru a dăinui…

Să fiţi iubiţi şi să iubiţi!