Trăieşte.Trăieşte.Trăieşte.
Lectura unei cărţi mă face să trăiesc eu însămi sau să-mi imaginez că aş trece eu însămi prin stările descrise de autor. Veţi zâmbi şi-mi veţi reproşa că arta nu se receptează în felul ăsta sau mă veţi trimite la porţile ficţiunii şi, acolo, voi fi lăsată de capul meu… Nu sunt critic literar şi încă scriu şi gust lectura cu toate simţurile. Ca atare o… trăiesc. Cam vag ce spun, ştiu! Trăieşte.Trăieşte. Trăieşte. Sunt cuvintele în jurul cărora se înfiripă delicat şi viguros romanul semnat de Constantin Stan. Să mai adaug şi titlul a cărui semnificaţie m-a făcut să o caut cu nerăbdare între paginile romanului! Trăieşte şi mergi mai departe apărut la editura Pământul e un roman premiat. Nu despre premiu sau despre scriitorul Constantin Stan, cunoscut şi apreciat de altfel , simt nevoia să scriu, ci despre starea pe care lectura romanului mi-a indus-o, ca cititor. Am parcurs lectura cu plăcere. Mi l-am imaginat pe scriitor cum zâmbeşte poznaş şi îmi toarnă în ceaşca de ceai sau în paharul cu vin puţin câte puţin din înţelesuri şi, când e sigur că eu, cititor, rămân acolo, între pagini, îmi sugerează să schimb bietul ceai sau stropul de vin şi să încerc mai bine absinthul, misterul verde… Baudelaire… Am primit de bunăvoie cheile întinse de autor şi am pornit să străbat Paranagua( situat în Parana, Brazilia), am poposit la terasa Winners, unde am dat peste marinari din toată lumea, peste prostituate… O lume care se mişcă între alte norme, am străbătut cu ochii minţii suprafaţa lucioasă a oceanului, am trecut de Ecuator, am fost plasată între ceruri, am pierdut contactul cu pământul, am legat vorbele cu Eu (posibilul narator), cu Tu(posibilul judecător) , cu El(posibilul personaj). Dar mai mult decât atât , eu, cititoare- femeie, am gustat nostalgia , similară cu desuetul déja vu al unei histoire d’amour, căreia îi rezervăm fie şi numai o respiraţie. Trăieşte şi mergi mai departe e din toate câte ceva , o băutură tare , care însă nu îmbată. O poveste de dragoste, o introspecţie a caraghioslâcului omenesc . Autorul nu ne menajează, e însă delicat . Povestea e redată în cuvinte dezbrăcate, fără perdea, fără nuanţe triviale. Vorbele sunt spuse aşa cum curg, uneori ca o poezie şi alteori alături de versuri de poezii sau cântece… Replicile în engleză, în franceză, fragmentele de poezii şi cuvintele marinarilor care consumă bere, apoi o partidă de sex la vreun hotel din apropierea terasei Winners, aparţin jurnalistului responsabil de elementul epic. Faptul că jurnalistul, aflat la bordul navei româneşti ce poposeşte în portul Paranagua, ne ghidează discret în acea lume, mi se pare un a fi un avantaj pentru mine- cititor, căci povestea devine verosimilă , iese din pagini şi se apropie de mine, astfel încât după ce termin lectura, am să continui să o port cu mine, după ce cartea va fi pusă pe un raft al bibliotecii: e poate cel mai mare merit al cărţii. Învăţ să nuanţez: suntem prea temători ( ne e teamă de teama noastră), prostituatele nu sunt târfe , iar noi, femeile, mai aflăm câte ceva despre noi din paginile acestui roman pe care vi-l recomand şi a cărui copertă mi-am permis să o fotografiez în lumina sărbătorilor ce vor veni .
Să fiţi iubiţi!
Fulgi de zăpadă…
Cum îţi mai e? Te-ai limpezit?
Zâmbesc ferestrei pe care dansează, într-o înlănţuire, când languroasă, când plină de furie, fulgi de zăpadă ameţiţi de suflarea rece a vântului care şuieră peste casele din jur, peste copaci şi peste şirul de brazi de peste drum.
Mă tot gândesc ce răspunsuri să dau întrebărilor, pe fondul sonor al vântului care striveşte pe luciul ferestrei, neputincios şi furios, bieţii fulgi de nea.
Cum îmi mai e?
Ca-ntotdeauna!
De când m-am adunat din miile de cioburi şi-am devenit femeia de-acum.
De-atunci a şi început numărătoarea, de-atunci îmi e bine. Mă mai înţeapă uneori, aşa ca o dorinţă cu gust de amintire, întrebarea : cum era înainte de acea spargere cu gust de moarte? Scormonesc printre gânduri şi nu mai găsesc nimic întreg: o vorbă, o culoare, o amintire. Toate s-au amestecat, s-au stins…
Biologic totuşi, m-am născut înainte… am murit , apoi m-am născut din nou: fără amintiri, fără gânduri. Nu mai ştiu cum arătam înainte, nu-mi mai regăsesc chipul. Singura fotografie, care atestă cum arătam în clipa în care mă năşteam din nou, o am acum în faţă: e făcută pe un vapor(Bateaux parisiens,17 novembre, 2002). Eram la Paris… Zâmbeam , în timp ce privirea căuta, era dezorientată … Nici nu mai ştiu cât am alunecat pe Sena, apoi câte nopţi am străbătut Parisul cu pasul…
Acum , privesc în urmă şi nu ştiu cum aş putea vreodată să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut posibilă o altă naştere, că sunt aşa cum sunt.
Ei da, mi-e bine şi m-am limpezit…
Ce frumos ninge! Prima ninsoare din acest an… Şi rândurile astea, ivite spontan, înainte de Crăciunul ce va să vină peste noi cu bucuria uriaşă a celei mai miraculoase naşteri…
Să fiţi iubiţi!
Martha Bibescu , Jurnal berlinez ‘ 38 , editura Vivaldi , Bucureşti , 2009, Traducere : Dumitru Hâncu
Maestră a scrisului şi a seducţiei , căsătorită cu prinţul George Valentin Bibescu , preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale , Martha Bibescu şi-a scris jurnalul cu savoare , umor, asumându-şi riscurile exprimării de opinie în perioada nazistă.
Tulburătoare , înzestrată cu un spirit ce a uimit o lume care aparţinea intelectual şi politic bărbaţilor , Martha Bibescu fascinează şi astăzi prin sclipirile de diamant ale minţii ei .
Am citit Jurnalul berlinez al Marthei Bibescu nutrind bucuria şi speranţa că , deşi trăim într-un prezent bizar , sunt încă resurse să (re)găsim acele izvoare de spirit şi trăire care să ne ofere respectul faţă de noi înşine ca români . Nu voi face recenzia acestei cărţi , dar vă voi expune câteva idei extrase din jurnal .
Martha Bibescu a făcut parte împreună cu soţul ei din delegaţia română care a participat la Congresul Federaţiei Aeronautice Internaţionale care a avut loc la Berlin , în 1938 ; câteva zile extrem de încărcate ca şi program de întâlniri.
Un dejun luat cu ministrul plenipotenţiar “micul domn Djuvara” , “fanfaronul congenital” pune în evidenţă teoria lui despre România : femei dominatoare precum Anna de Noailles , Didina , Vaca ( Elena Văcărescu) şi autoarea. Întrebat cu ironie ce poate să spună despre bărbaţi , acesta răspunde că printre bărbaţi nu există o perspectivă reală , dar că se poate depista o mare doză de gelozie ” în mai mare măsură decât printre femei .” Ironia fină , iar uneori caustică a Marthei Bibescu o face să sublinieze că la genul ăsta de dialog singurul element pozitiv se dovedesc a fi icrele negre care sunt româneşti .
Înzestrată cu un spirit pragmatic al fenomenului politic , Martha Bibescu creionează lumea lui Musso (Mussolini) şi a lui H (Hitler) , împărţind Europa în ” ţări masculi şi ţări femele”. M şi H sunt ca un cuplu . Se căsătoresc şi au ca domnişoare de onoare pe Goebbela , Ribbentrop , Starace , Ciano de Bono … Soţul e M , iar mireasa e H … Marşul nupţial ? E din Lohengrin. Concluzia ? Italia e femela care-l adoră pe Musso , iar Germania e masculul căzut în transă în faţa femelei H. * p.40/41
Ceva şi despre naţionalism , acel made in Germany care duce la exces şi care e ” totdeauna dovada unei profunde nemulţumiri de sine. ”
Întâlnirea cu familia Goring e plină de constatări când ironice , când amare , căci în faţa personajelor sinistre , umorul poate deveni şi el o armă . Doamna Goring îmbrăcată în muselină bej , mov , roz are alura nevestei/ gospodinei cu bărbat ilustru ( e modestă , rezervată , supusă stăpânului) . Vizita la reşedinţa lui Goring e memorabilă ca şi informaţie istorică . Domeniul megalomanului nazist a cărui copilă abia născută urma să fie botezată de Hitler ( iată că şi pe vremea aceea se practicau năşiile politice) e culmea prostului-gust , a mârlăniei şi a ţopârlăniei . Sigur că e plin de bogăţii : picturi , diverse colecţii de artă smulse din muzee şi aduse acasă . Goring , în calitate de gazdă , îmbrăcat în costum de vânător (cămaşă largă , jiltecă verde butonată cu colţi de animal , centură de aur veritabil , pumnal de aur , pantaloni prăzulii şi botine de ” o incredibilă ineleganţă“) seamănă prin comportament cu un valet . Ştiaţi că fiorosul Goring purta ciorapi de mătase bej , ciorapi de damă? ( p.109-110) Şi mai ştiaţi că în podul casei lui Goring se afla o jucărie ? O reţea de cale ferată , tunele , pasaje de nivel, staţii , gări etc. Se juca şi el din când în când , la fel cum medita într-un spaţiu special amenajat . E limpede că geniul comic vine de sus , de la bunul Dumnezeu . O spune cu maliţiozitate Martha Bibescu , printre rânduri . Comentariile sunt savuroase , fine şi amare .
Diferenţa dintre statul german de la 1909 , pe vremea celui de-al doilea Reich şi cel din 1938 , în timpul celui de-al treilea Reich , îi provoacă Marthei Bibescu o cruntă dezamăgire .
Închei într-o notă feminină , cu un zâmbet de admiraţie pentru femeia inteligentă , frumoasă , elegantă şi plină de farmec prinţesa Martha Bibescu . Invitată la o recepţie la Aeroclubul German poartă o rochie Lanvin ( Jeanne Lanvin , Paris) albă cu un corsaj dintr-o broderie albă – aurită , şi şi leagă pe cap o eşarfă precum Maharaneele , pentru a accentua ” nota orientală a arienilor” ………….
Despre scriitoarea Martha Bibescu , despre succesul literar şi financiar al cărţilor ei , despre filmul Katia ( interpretă Danielle Darieux) , realizat după un scenariu semnat de prinţesa Martha Bibescu , data viitoare .
De o fascinantă feminitate …
… Marta Bibescu a reuşit să adune între filele destinului ei evenimente care converg către noţiunea de open mind pe care , astăzi , duduci şi duducuţe încearcă palid să o plieze pe feminisme mai mult sau mai puţin gălăgioase .
Citind despre şi din subtila scriitoare şi politiciană , Marta Bibescu , mă simt mai bogată sufleteşte şi , pe măsură ce voi parcurge pagini scrise de ea şi despre ea , vă voi împărtăşi câte ceva din bucuria lecturii …
Cărţile Martei Bibescu au fost traduse în limba română , aşa că material există . Inteligenţa scriitoarei şi politicienei a fost pigmentată şi de o feminitate aparte , calitate esenţială a personalităţii ei . Despre acele timpuri şi despre femeia pentru care Channel crea special rochii şi bijuterii voi scrie pe măsură ce o voi citi …
Să fiţi iubiţi!
Un austriac , un englez la Bucureşti…
… aseară la Ateneu, alături de orchestra Filarmonicii George Enescu , dirijor : Gottfried Rabl ( născut la Viena) , solist : Raphael Wallfisch ( născut la Londra) .
Două ore cu muzica lui Jean Sibelius ( Oceanidele , Simfonia nr. 2) şi Gerald Finzi (Concertul pentru violoncel şi orchestră) .
Cele două ore petrecute sub cupola Ateneului , pentru care îi mulţumesc lui Adam Siminiceanu ( fagot ), mi-au prilejuit o relaxare aproape naturistă (valurile oceanului erau când calme , când furtunoase) pentru minte şi suflet , cu atât mai mult cu cât sunetul de violoncel îmi pare mereu ca o gutuie zemoasă şi dulce … Habar nu am de ce fac o astfel de corelaţie, dar eu aşa îl simt : mai evident şi mai greu de stăpânit decât sunetul de vioară …
Şi pentru că Raphael Wallfisch este un renumit violoncelist şi pentru că violoncelul lui e un Gennaro Gagliano , rostuit în 1760 , aseară am beneficiat de sunete măiastre …
Un exemplu de cum sună violoncelul lui Raphael Wallfisch
Raphael Wallfisch (violoncel)
Andrew Watkinson (vioară)
Nicholas Kraemer (harpsichord )
Prima întâlnire
… dintre Tudor şi Teo , fragment din capitolul O iubire , dintr-un viitor roman care sper că se va numi Vreau la oraş !
- Domnu Arnold , mă mai gândesc şi te anunţ în câteva zile dacă batem palma .
Evreul a zâmbit obraznic , l-a condus cu o falsă politeţe la uşă , nu înainte însă de a-i face cu ochiul.
Când uşa s-a-nchis în urma lui era trist : realiza că nu are atâţia bani , iar de la Costache nu putea să împrumute.
S-a plimbat pe străzi şi tot nu-i venea să se ducă spre casă . Întâlnirea cu Arnold îl dezumflase de tot . Era la limita dintre speranţă şi renunţare . Nu avea atâţia bani cât îşi imagina că ar fi costat acel teren , deşi Arnold nu-i spusese preţul . Colinda prin magazine . Mergea fără ţintă şi chiar dacă nu era prima oară când se afla în centru , clădirile îl uimeau . Se oprea în dreptul lor , le fotografia arhitectura cu ochii ţăranului , ameţit de ornamentele şi zvelteţea lor . În dreptul Băncii Berliner-Gesellschaft , îi tremurau picioarele de emoţie : privea clădirea care ascundea în seifele ei o grămadă de bani . Trecătorii se uitau la el curioşi , oarecum nedumeriţi de mirarea din ochii lui . S-a îndepărtat de bancă , abia după câteva minute , apăsat de aceeaşi frustrare care îl însoţea de când plecase de la Arnold . A luat-o în jos pe Lipscani şi s-a oprit în faţa unei vitrine strălucitoare care atrăgea ochii tuturor gură-cască ce se plimbau ca şi el pe străzi . Pe o firmă uriaşă scria cu litere mari: Librăria şcoalelor Naţionale ; era instalată , sus deasupra vitrinei , iar în centru , cu litere roşii scria librarul vostru Iosif Romanov & Hristache Ioanin . Vroia să intre , să arunce o privire . Începuse să simtă gustul lecturii . Era însă umilit şi ruşinat, pentru că în acel moment habar nu avea ce urma să facă : niciodată nu cumpărase vreo carte . I se făcuse însă foame . Era încă trist şi un sentiment de neputinţă îl urmărea . În umbra a două străzi , Gabroveni şi Lipscani , s-a oprit la Hanul Gabroveni , care părea gata-gata să se prăbuşească peste cei câţiva muşterii , rupţi din decoruri diferite . A luat rapid o gustare . Şi-a continuat apoi drumul fără ţintă şi , la câţiva paşi de Sfântu Gheorghe , vizavi de magazinul Jnappner , a văzut o clădire cu intrare elegantă , având o firmă pe care scria Ruletă . Trei trepte şi , la capătul lor , o uşă masivă din lemn . Când să intre , un tânăr într-o livrea , cu un aer înţepat , s-a postat în faţa lui , întrebându-l politicos :
- Domnul?
Continua să tacă , cu un aer de imbecil , menit să-l facă pe tânărul de la intrare , să zâmbească amuzat la vederea cuiva apropiat de vârsta lui şi totuşi atât de diferit . Trebuia să fi arătat destul de bizar în acel moment , de vreme ce el însuşi se simţea atât de aiurea . Habar nu avea ce căuta acolo ! Cum să-i spună că numai curiozitatea îi purtase paşii spre acel loc ? Habar nu avea despre jocul la ruletă .
- Aveţi abonament ? Sau e prima oară ..?
- E prima oară .
- În cazul ăsta , vă rog, să mă urmaţi !
I-a făcut politicos loc să intre . Uşa masivă s-a închis în urma lui şi a pătruns într-o sală uriaşă , scăldată în lumina unui candelabru ce împrăştia lumini multicolore peste pereţii îmbrăcaţi pe jumătate în lemn şi peste mobilierul pierdut prin diferitele colţuri . Era de fapt un hol imens care sprijinea scara largă , mărginită cu o balustradă lucrată din acelaşi lemn din care erau confecţionate mobila şi uşa de la intrare . Scara largă adăpostea o tejghea elegantă care delimita un spaţiu unde o tânără drăgălaşă , al cărei chip era luminat de un zâmbet perfect , se uita vădit interesată spre colegul ei , însoţit de băiatul speriat care era el , în acele clipe .
- Maria , domnul vine pentru prima oară la noi . Ai grijă şi informează-l cât mai bine .
Fata s-a uitat la colegul ei şi i-a făcut cu ochiul . Sau , poate , i s-o fi părut lui ? S-a sprijinit mai bine cu coatele de tejghea : părea că vrea să puncteze cât de importantă era ea în acel spaţiu .
- Nume , prenume , adresă şi un act de identitate !
Se uita mirat la ea şi a întrebat :
- Aici, e Poliţie …?
Fata a râs amuzată şi i-a răspuns , în timp ce scria de zor într-un registru :
- Nu , dar e necesar să ne cunoaştem clienţii . Aici e un loc în care banii intră şi ies cu o mare uşurinţă .
Mai degrabă intră , părea că spune chipul lui…
- Trebuie să-ţi fac o poză ! Dacă vrei să te aranjezi puţin , e în spate o toaletă . Dacă nu , poţi să-ţi admiri chipul frumuşel , chiar în oglinda de aici .
- De ce e nevoie şi de poză?
- Îţi fac o fişă la care ataşez poza şi îţi dau o legitimaţie de intrare. Ăsta e regulamentul şi nu mai pune atâtea întrebări . Zi-mi doar dacă ai de gând să intri sau nu .
- O să intru !
Scara monumentală cu balustradă din lemn masiv ducea spre singurul etaj al clădirii . O dată ajuns sus , simţea cum se afunda în moliciunea mochetei moi şi un parfum necunoscut îl ademenea spre sala cea mare, scăldată în luminile a două candelabre agăţate de tavanul înalt . Două sobe zvelte de teracotă albă străjuiau în colţurile opuse ale încăperii ca două aripi smulse de pe trupul unei păsări . Patru mese de joc , dominau sala. Două erau ocupate de jucători şi crupieri . O spaimă , justificată de ineditul situaţiei , l-a făcut să se oprească câteva minute , în dreptul unui panou , aflat chiar la intrare , unde a şi citit un scurt istoric al jocului la ruletă .1)
A simţit-o aproape , în spatele lui , dar nu i-a adresat nici un cuvânt .
- Domnule, sunteţi bun?
S-a întors către ea . Aproape cât el de înaltă , într-un costum negru: o fustă până deasupra genunchilor , o bluziţă albă dintr-un material uşor, probabil mătase , o vestă din acelaşi material cu fusta , îi strângeau cu doi nasturi minunăţia de sâni , care păreau că nu se simţeau perfect în strâmtul bluzei şi al vestei şi vroiau parcă să zboare către privirea lui . O dorinţă instinctivă , pe care cu siguranţă că nu ar fi ştiut s-o exprime cu ajutorul niciunui cuvânt , îl încerca perfid . Câteva secunde s-au privit în tăcere şi , când a simţit că-i iau foc obrajii , a repezit speriat vorbele :
- Mă uitam şi eu pe-aici . E pentru prima oară că …
- Vreţi să încercaţi ? Nu e greu . Puteţi începe cu o sumă mică . Vă pot ajuta să deprindeţi regulile .
El i-a zâmbit înveselit . I se părea nostimă o asemenea idee. O întâmplare fără cap şi coadă . Cu toate că nici nu-i trecea prin cap aşa ceva , vorbele lui s-au aranjat în acea ordine care avea să-l conducă spre altceva decât îşi imaginase el , în acea dimineaţă , în urmă cu aproape doi ani , când tremurând de spaimă şi de frig , s-a urcat în acel tren care oprise în halta Glodeni şi care avea ca destinaţie Bucureştiul.
- Care ar fi regulile ..?
- Veniţi cu mine, vă rog !
S-au apropiat de una din cele două rulete singuratice şi , atent , a urmărit cu privirea numerele dispuse ca şi acele unui ceasornic , într-o alternanţă de roşu şi negru . Glasul femeii se auzea limpede, învăluindu-l ambiguu .
- E cel mai simplu joc . De fapt pariezi …
- Pariez ?
- Exact ! Aceasta e o masă de joc , împărţită în 37 de numere şi o ruletă avand cele 37 de diviziuni egale numerotate de la 0 – 36 . Tu , ca jucător, aflat la masă pariezi pe numerele ruletei diferite sume de bani . Pariezi până înainte de oprirea bilei aruncate de mine împotriva sensului de învârtire al ruletei . Eu sunt crupier . Pariezi pe o sumă de bani un număr par sau impar , mic sau mare . Cifra , în dreptul căreia se opreşte ruleta , e cea câştigătoare .
El continua să tacă , nepricepând decât că pentru acest joc avea nevoie de bani şi că avea toate şansele să-i piardă , dar că era posibil să-i şi câştige . Se uita la chipul ei şi simţea că i se strângea stomacul . Fata avea ochii negri , umbriţi de gene lungi , arcuite în forme delicate ; străluceau pe un ten creol , neted , de o curăţenie primăvăratecă . Un nas obraznic şi nişte buze senzuale , pierdute într-un zâmbet subânţeles ascundeau un şir de dinţi mărunţi , frumos aliniaţi , de un alb imaculat . Era frumoasă . Prima femeie care îl făcea să tremure şi să-şi simtă trupul ca şi cum ar fi fost prins în chingi . S-a uitat atent la ea şi a întrebat-o posomorât ( era supărat că îşi pierdea astfel vremea , dar nu mai putea da înapoi) :
- Şi care ar fi câştigurile posibile?
Ea a râs şi i-a răspuns cu o anume sfidare în glas :
- Un număr ori 35 suma pariată , 2 numere ori 17 suma pariată … Numere mari , numere mici , numere pare sau impare ori suma pariată . Pariezi în diferite modalităţi şi în orice combinaţie de numere . Aici, la noi , sunt sume fixe . Pariezi în chipsuri 2) şi ai o culoare separată pentru chipsurile tale . Banii , când sumele câştigate sunt mari îi ridici de la casieria cazinoului . Când sunt sume mai mici şi eşti la masa mea ţi-i dau chiar eu . Încerci ?
Simţea că i-au transpirat palmele şi ar fi vrut să fugă cât mai iute din acel loc , dar o forţă nevăzută îl ţintuia locului . Privirea strălucitoare care-l învăluia dându-i o anume lentoare în reacţii , nu l-a împiedicat totuşi s-o întrebe:
- Cum te cheamă ?
- Teo … Pe tine ?
- Tudor …
S-au privit şi au zâmbit , apoi s-au aşezat fiecare pe câte un scaun , faţă în faţă , de-o parte şi de alta a mesei şi Teo i-a servit cu dăruire o lecţie de joc , astfel încât l-a cucerit de îndată şi jocul a început . Avea la el puţini bani . A pariat şi, după mai puţin de două ore , – între timp la masa la care , iniţial , fusese doar el şi Teo , s-au mai adunat şi alţi jucători , majoritatea se cunoşteau între ei – a câştigat de două ori suma pariată . Era fericit şi simţea cum o energie binefăcătoare îl cuprindea , iar zâmbetul oarecum de ţăran impertinent , îi reda mina încrezătoare .
Şi totuşi …
… Oricât de greu ar fi drumul , sunt momente când o anume forţă mă face să merg mai departe .
Azi după-amiază am primit un telefon de la Carmen Dumitrescu , gazda perfectă de la Librăria 95 , Academiei , prin care mă invita să trec pe la librărie . Curioasă , m-am dus şi… La intrare un domn care cânta la orgă o muzică divină … O atmosferă de început de sărbători de iarnă , lumânărele aprinse … Pe orgă stătea lângă un buchet de flori Ghici pe cine iubesc eu?
Zâmbeam şi am înţeles : o lansare de muzică terapeutică. Gheorghe Iovu şi-a lansat cd-ul Geneza. Mi-am zis că dacă-i bal , bal să fie şi i-am sugerat Aidei Mihalcea , prietena gazdei ,să lectureze un fragment din povestirea Bancherul din volumul Clipe salvate, apărut, anul trecut . A fost o seară reuşită . Am cunoscut din nou cititori , oameni deosebiţi … Evenimentul a adunat laolaltă prietenii librăriei .
Să vorbească însă imaginile , chiar dacă ele au fost surprinse cu telefonul…
Vitrina librăriei
Afişul de la intrarea în librărie…
Afişul care anunţa evenimentul …
Gheorghe Iovu , muzica sa şi cartea mea ascultând fermecată muzica terapeutică …
Ne-au fost spuse de asemenea poveşti despre copiii de toate vârstele… Geta Heimerl ni le-a povestit cu mult har.
O scrisoare reiterată
|
Dragă Moş Nicolae , E prima oară , când îţi scriu ! Ştiu , pare incredibil dar , pe când eram copil , vorbeam cu tine-n gând sau te visam. Dimineaţa , mă trezeam şi vedeam o gheată înconjurată de lumină , undeva , în dreptul ferestrei aburite de vise. Bunica mă sfătuia, decuseara, să pregătesc o singură gheată , deşi eu o tocam mărunt să îmi explice de ce doar una . Răspunsul era acelaşi ” Moş Nicolae oferă daruri tuturor , iar sacul lui e greu . Tu ai putea să cari în spate un asemenea sac? O singură gheată ajunge. Punct . “ În timp , am reuşit să te cunosc ; te-am purtat în sufletul meu cu aceeaşi nedumerită încântare, senzaţie de mister , ca pe vremea când rostuiam hotarele împărăţiilor de basme . Ştiu că eşti magician: poţi să asculţi , să vezi ce se ascunde în gândul meu . Suntem prieteni şi, nu de puţine ori , m-ai avertizat când am fost nechibzuită . Mai ţii minte când mi-ai dăruit acea nuieluşă rotunjită cu migală ? Făcusem tot soiul de năzbâtii ! În acea dimineaţă , m-am trezit cu nerăbdarea de copil lacom şi , în lumina cenuşie a lui decembrie , pe dantela perdelei croşetate de bunica , am văzut nuieluşa. Era în gheata pregătită decuseara şi descântată în vis . Eram îngrozită , crezând că nu o să mai vorbeşti cu mine şi nu îndrăzneam să mă apropii de gheată . Aveam lacrimi în ochi şi realizam cât de rea fusesem . Bunica a răsărit ca din pământ şi m-a împins blând către gheată , şoptindu-mi la ureche încet de tot , să nu o auzi tu: ” Cred că o să-i treacă . Ţi-a mai lăsat totuşi ceva .” M-am apropiat de gheată şi , am văzut lângă nuieluşă şi câteva ciocolate. Ia , Moşule, te rog, cu tine scrisoarea mea şi du-o tuturor ! ♣ Cu drag ! Tot un copil
La mulţi ani , pentru toţi cei ce poartă acest nume !
|
||||||
|
Julie @ Julia despre scânteia din …noi
Parisul anilor 1949 , cu străzile , cu podurile, dar mai ales cu parfumul său înconfundabil … Când un american vine pentru prima oară la Paris are senzaţia că i se răstoarnă Universul … O americancă de cincizeci de ani , alături de soţul ei ajunge în acest oraş al rafinamentului . Totul o încântă : arhitectură , oameni , obiceiuri . Trăieşte momente speciale alături de soţul ei şi , cum poate o nevastă , să-şi arate dragostea faţă de un soţ atent şi iubitor, decât numai gătindu-i mâncăruri speciale . Să te afli la Paris şi să mănânci ca un american , e într-adevăr ceva ce nu se face. Dar se poate învăţa , experimenta despre arta de a găti şi , după un timp , se poate savura un sos de unt topit în oţet alb , servit cu peşte … Când dorinţa de a găti devine plăcere rafinată , când orice detaliu e studiat cu migală , gătitul în sine e o plăcere uneori obsedantă , în sensul obţinerii celor mai neîntâlnite performanţe culinare. Americanca de la Paris , Julia Child debordează de viaţă şi voie bună şi , când constată câtă plăcere produc mâncărurile gândite şi preparate de ea , simte că viaţa e şi mai frumoasă…
Sărim din Parisul acelor vremuri în Queens , prin anii 2000 şi cunoaştem o altă Julia , în vârstă de treizeci de ani , care , alături de soţul ei , trăieşte într-un apartament destul de sărăcăcios . Amândoi sunt tineri , frumoşi şi se iubesc . Julia însă vrea mai mult , simte că poate mai mult şi , încurajată de soţul ei , repetă aproape la indigou , experienţa celeilalte Iulii … Şi totul se bazează pe o carte - Mastering the Art of French Cooking pe care Child o scrisese împreună cu Louise Bertholle şi Simone Beck şi pe care Julia din Queens o savurase cu plăcere – , pe un blog , pe reţete culinare postate timp de un an, zilnic pe blogul personal … Oamenii încep să-i citească blogul şi , deşi comentariile sunt rare , numărul cititorilor ei creşte de la o zi la alta şi, ajunge la un moment dat să se scrie despre ea în The New York Times …
Povestea este frumoasă , veselă şi ne arată că fiecare avem o anume chemare… Chiar dacă suntem neştiuţi , nevăzuţi … Când însă visul personal e suficient de puternic , iar încrederea în noi înşine e în măsură să ne fie alături pas cu pas , succesul personal devine un detaliu subânţeles.
Aţi ghicit că e vorba despre un film , nu ?
Regia : Nora Ephron
cu : Amy Adams, Chris Messina, Meryl Streep
♦ Un film pe care vi-l recomand. Mi-a plăcut atât de mult , încât azi o să prepar ceva special … Acel sos cu unt şi oţet alb … Sosul alb…
O zi frumoasă!
