Îngerii din Moscopole la Târgul Național de Carte *Galați, 23- 28 mai *

După prezentarea de carte, eu și Îngerii ….

Într-un dialog  literar cu Valentin Ajder

Îngerii din Moscopole la Librăria Mihail Sadoveanu

Instinctul adevărului coerent

Şansa, de a pricepe mai bine natura umană, ar fi ieşirea din noi şi paşii, fie ei şi poticniţi, către ceilalţi. Omul are privilegiul de a rămâne teritoriu necunoscut şi, nu de puţine ori, consideră că e suficient să coboare în sine, fără a se mai obosi cu cei din jur. Unii numesc asta instrospecţie şi au iluzia că performează: în viziunea lor, zborul din ei spre alte universuri umane nu are nici o relevanţă.
De curând, am avut din nou şansa să testez instinctul adevărului, deşi habar nu am dacă specialiştii l-au încadrat la categoria instinctelor. Credinţa că doi oameni apropiaţi dăinuiesc, graţie capacităţii de a nu-şi ascunde, unul faţă de celălalt, fapte incomode sau dureroase, reprezintă un punct de vedere conform unor credințe şi opinii brevetate în noţiunea de adevăr coerent. Prin urmare, când aflăm că un apropiat tăinuie o realitate ce ne poate afecta existenţa, reacţia cea mai fair ar fi  o abordare directă şi tranşantă, evitându-se concluzii pripite sau unilaterale. În fond, toţi avem dreptul la variante proprii despre rătăciri personale… Doar că socoteala de-acasă nu se brodeşte cu cea din târg şi, nu de puţine ori, primim la pachet negarea evidenţei. Într-o clipă, dezamăgirea şi revolta riscă să ne umbrească judecata şi sufletul. Noroc că, după ce trece şocul, revenim la convingerea că adevărul trebuie să primeze şi, astfel, dobândim curajul să mergem până la capăt pentru repunerea lui într-o ordine firească şi restabilirea unui echilibru. Chiar dacă existenţa riscă să ne fie profund bulversată! Departe gândul de a face apologia adevărului, căci uneori mai pricepem că nu există nici bine, nici rău şi e posibil ca nici instinctele să nu fie, exclusiv, bune sau rele. Pe unde scoatem însă cămaşa, când moralitatea pluteşte deasupra lor? Vrem nu vrem, trebuie să mai admitem că unii oameni chiar nutresc ciudata dorinţă[nostalgie] după o viaţă corectă[responsabilă] şi păstrarea unui suflet curat. Să fie totuşi o… utopie?

Portret de cititor [1]

Uneori, mă întreb de ce scriu pe un blog? Au trecut deja  nişte ani de la primul material, iar eu continui să mă regăsesc, aici. La început, mi s-au dat sfaturi: mi s-a spus cum ar trebui să scriu, pe ce subiecte să pedalez, pentru a avea cititori şi… vizibilitate. Recunosc m-am distanţat de sfaturi, dar nu regret, deoarece cine poposeşte pe-un colţ de canapea mă bucură şi mă răsplăteşte, uneori, cu fidelitate şi, deşi nu sunt comentarii, există semne ale diverselor treceri… Pe Canapeaua Catiei a apărut, după întâiul pas spre scris. Cititorii, de atunci, au rămas prieteni devotaţi. Tot aud că fiecare scriitor îşi are un public ţintă. La vremea, când încă mă întrebam dacă să mă numesc scriitor de cursă lungă sau de conjunctură, bunul-simţ nativ, cu care Dumnezeu ne înzestrează, m-a ajutat să văd limpede ce am de făcut.  Astăzi, spun cu mâna pe inimă că nu-mi bat capul cu publicul ţintă deoarece, dincolo de vârsta biologică, sex sau pregătire, sufletul îşi are limbajul său, neînregimentat în clasificări, mai mult sau mai puţin pertinente. Deşi nu am un public ţintă, pot creiona, succint, un posibil portret al cititoarelor mele, femei extrem de sensibile, capabile de profunde introspecţii, realizate fără anestezie, înzestrate cu simţul responsabilităţii şi iubitoare de zboruri spre cele mai năstruşnice vise. Am avut şansa să fiu citită de femei  frumoase[sufleteşte], de la care eu însămi am ce învăţa. Cea mai specială cititoare, Emilia Dinu, o doamnă uimitoare, are 88 de ani. Soţia regretatului profesor Ion Dumitru Dinu (Agronomie), el însuşi autor de cărţi, Emilia Dinu, fost profesor, mi-a luminat calea de autor,  având generozitatea să-mi spună, de câteva ori: “Regret că nu te-am cunoscut sau măcar să-ţi fi citit cărţile, când eram tânără.” O altă cititoare pasionată de lectură, cum puţini mai există, se remarcă prin observaţii subtile ce, adesea, mă tulbură şi mă fac să reformulez diverse concluzii. Numele ei e Liana  şi a fost prima cititoare a blogului. Sau cititoarea puternică, împlinită profesional şi social, iubitoare de frumos, capabilă să se dedice proiectelor inedite. O cheamă, Diana Coca Cozma şi se regăseşte în prefaţa romanului Îngerii din Moscopole. Datorită ei, m-am apropiat de aromâni şi istoria lor zbuciumată. Întâmplător sau nu, le-am cunoscut, graţie cărţilor tipărite, punte între mine şi oameni necunoscuţi.

Promit să creionez şi portretul  unor cititori bărbaţi care-au reuşit să descifreze, dincolo de aparenţe, prejudecăţi sau păguboase tradiţii, alchimii naturale în romanele Încă un pas, Clipe salvate , Ghici pe cine iubesc eu? Amintesc numai povaţa unui preţuit cititor şi drag scriitor- din păcate, nu mai se află printre noi- care-mi spunea răspicat: Ia, nu te mai gândi că scrii ca o femeie. Ce prostie mai e şi asta? Scrie cum simţi iar, dacă scrii bine, te citesc şi bărbaţii.
Câtă dreptate avea!:))

Poeţii gălăţeni la Pariu pe Prietenie – Mojo Music Club

Ce s-ar mai putea spune despre poezie, într-o lume pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit să o etichetăm ca orientată spre alte sfere decât cele stelare? Mărturisesc totuşi cu cea mai senină simplitate că poezia reprezintă o amplă desfăşurare de suflet ce desăvârşeşte o tulburătoare alchimie cu trupul şi, mai cred că într-o viaţă, cel puţin o poezie nemureşte. Prin urmare, fără a comite o pledoarie pentru poezie, semnalez cât se poate de prozaic iniţiativa serii gălăţene de poezie, de duminică 22 aprilie, de la Mojo Music Club, la Pariu pe Prietenie, eveniment cultural, găzduit de site-ul Bocancul Literar.[ more]

Fragment din romanul Costa Cegani

*  

“Înconjurată, din trei părţi, de dealuri şi coline, răsfăţate până spre poalele masivului Peristera ale cărui piscuri, o idee înzăpezite, privesc molcom spre aşezarea răsfirată de-a lungul râului Dragor, cetatea Bitoliei învăluie, oarecum nostalgic, câmpia doldora de grâne a Pelagoniei. În zare, în zilele senine de vară, sclipesc apele Vardarului şi, mult mai adânc, în lumina diluată a depărtării, se profilează spre est munţii împăduriţi cu pini, Babuna şi Murihova.  Botezată la începuturi, Manastir, graţie mănăstirilor şi bisericilor construite pe tărâmul blagoslovit de munţi şi ape, inima vilaietului  otoman Rumelia, Bitolia se învecinează spre sud cu Marea Adriatică, ceea ce face din ea o punte spre Marea Egee şi Europa Centrală.

Marcată de coline şi presărată cu urmele aşezărilor, din timpul lui Filip al-II-lea, tatăl măreţului Machedon  Alexandru dar, mai ales cu stinghere şi triste rămăşiţe, din vremea romanilor şi bizantinilor, intrarea în oraş  i se înfăţişează drumeţului, cu o întreruptă şi temurată aură, iar paşii capătă, instantaneu, emoţie şi sfială şi, nu de puţine ori obidă, faţă în faţă cu măreţele sau piticele fapte ale celor ce hotărăsc şi stăpânesc, dincolo de timp sau prefaceri, miliarde de vieţi şi destine.

Puţin, mai spre vale, Via Egnatia, traversează Balcanii, din portul  Durrazo, străbate Pela, Tesalonic, Amphipolis şi sfârşeşte în Bizanţ. 

Arhitectura caselor, numeroase nişte bijuterii de palate ce adăpostesc fie consulate, fie reşedinţe ale bogatelor familii de armâni din zonă, dezvăluie luxul şi strălucirea, cu nimic mai prejos celor din metropola moscopoleană. 
Farmecul oraşului e întregit de exotismul cartierelor otomane iar, ca orice respectabilă cetate, Bitolia îşi etalează, în centru, Turnul al cărui Ceas măsoară timpul, într-o continuitate, ţesută de tânguioase glasuri de muezini, în minaretele moscheei Isak sau de rumoarea bezestenului, străvechi bazar acoperit şi, mai departe de râul Dragor, de nestăvilitul tumult al îngustelor şi întortocheatelor străduţe, asemănătoare misterioaselor sukaki de la Moscopole, înţesate de magazine, ateliere, cafenele şi cofetării, în care halviţă, cozonaci, dulceţuri, şerbeturi, baclavale şi sarailii îndesate cu  nuci şi miere, fac deliciul trecătorului, indiferent de vârsta pe care o are.”

Cristos a înviat!

Dincolo de vorbe sau bune intenţii, nu obosesc să-mi întreb spiritul cât de departe e de-un soi de parşivenie, deprinsă fie la sânul mamei, fie în aerul respirat în viaţa de zi cu zi? Presupun că nimeni “nu scapă” de introspecţii ce duc la curăţire şi limpezire. Se poate invoca totuşi că astfel de retorică ar fi mai utilă în intimitate, nicidecum pe un blog. Adevărat! Pe Canapeaua Catiei reprezintă însă asumarea unei intimităţi, dăruite celor ce doresc să afle mai mult despre o femeie împlinită, pentru care scrisul e o mântuire complicată şi imprevizibilă.

În astă dimineaţă ploioasă, duc un preaplin de armonie. Privesc în jur, să văd de s-a schimbat ceva, însă obiectele se găsesc la locul lor şi fiinţele dragi îmi zâmbesc ca-n fiecare dimineaţă. 
Astăzi, creştinii ortodocşi slăvesc Lumina de Paşti, iar mie îmi place să cred că mă aflu printre cei ce se străduiesc, după puteri, s-o poarte în suflet, zi de zi. De unde preaplinul de armonie? Îndrăznesc un răspuns: cred că încercările, prin care am fost hărăzită să trec, mi-au călit voinţa şi recunoştinţa, dăruindu-mi  nepreţuita comoară a rostirii lui MULŢUMESC!