Fragmentul 4
♦
Frigul îi muşcă din fiecare fibră. Cortul militar lipit de peretele stâncii îşi foşneşte foile îngheţate. Un murmur absurd! Sacul gros de dormit în care a aţipit îi strânge trupul. Întinde o mână spre termos. De-ar mai fi rămas măcar puţină cafea în el! Ciuleşte urechile. Nu se aude nimic. O linişte suspectă învăluie muntele. Cu un efort de voinţă se scoală. Lumina albastră a nopţii pătrunde prin fantele cortului. Îşi caută cu privirea pipa. E lângă telefonul mobil, alături de săculeţul cu tutun Peterson, cumpărat luna trecută de la Dublin. Termosul e şi el prin preajmă, lângă şuba groasă potrivită pentru muntele pe care filmează. Cafeaua e caldă, parfumată şi tutunul îi dă o savoare în plus. Îşi ia telefonul, pipa şi, după un moment de ezitare, bagă în buzunarul uriaş al şubei termosul cu câtă cafea mai are în el. Dă la o parte foaia de cort de la intrare. Albastrul proiectează pe stânca netedă stele de diferite mărimi. Îşi ciuleşte urechile: în liniştea pietrei aude fiecare picătură de stea prelinsă pe muntele Surianu. Se uită atent de jur-împrejur. Nici ţipenie. Celelalte două corturi suspină alene într-un vis neştiut. Câteva secunde rămâne nemişcat în faţa cortului. Se întreabă dacă are la el lanterna cu bateria puternică. Vrea să intre în peşteră. Mai trage câteva fumuri din pipă. S-a trezit de-a binelea. Cele câteva ore de somn l-au ajutat să depăşească oboseala acumulată de-a lungul a două săptămâni de filmări, aici, în munţi. Priveşte atent zidul de piatră, pierdut în negura nopţii şi crestele muntelui, desenate sub lumina stelelor, capătă forme ciudate. Se aşează pe un bolovan, la câţiva paşi de cort şi ascultă mai atent şoaptele nopţii. Un murmur se ridică din adâncul pietrelor, iar în faţa lui se adună umbre uriaşe, încolonate umăr lângă umăr. Înălţate spre lumina stelelor, capetele lor acoperite cu căciuli de blană adună lumina din jur. Sunt torţe aprinse ce vor să ardă până la capăt. Intră într-o lume misterioasă, despre care se ştie puţin. Nu va putea să mai dea înapoi, să se retragă sau să fugă. Sufletul lui de luptător nu îl înşeală. Mesajul din Pergamentul Dacilor Liberi va fi lăsat liber ca Şoimii Regali de pe Muntele Sacru. Îşi scutură pipa de ultimile fire de tutun şi o bagă liniştit în buzunar, apoi îşi închide toţi nasturii de la şuba cea groasă şi intră…
♦
- Mărite Zamolxis, aşteaptă să intre Dacul ce-aduce solia de la bărbaţii tarabostes.
– Stop! Taie. E prea clasic. Ţi-am spus să modifici!
Badre îşi trece o mână peste chip, ca şi cum ar alunga o nălucă. Îi face semn lui Dick să se apropie şi se retrag într-un un colţ al peşterii unde e echipa de costumieri, care dipar în tăcere, lăsându-le libere masa şi scaunele pliante.
♦
Ana rătăceşte tăcută prin preajmă peşterii, luând aminte la copaci, la iarbă şi la piatra muntelui. E uimită de muntele Surianu: aude parcă suspinele de agonie ale dacilor tarabostes. Ultima lor luptă… Se opreşte în dreptul unui uriaş bolovan de piatră albăstrie şi instinctiv ridică mâinile, deschide degetele şi le răsfiră în formă de stea cu zece colţuri.
- E aproape bine, numai că nu se simte starea de profund extaz…
Ana se întoarce uimită şi la nici doi paşi de ea îl vede pe Michel care tot trage din pipa lui. Cu greu îşi ascunde un soi de repulsie.
- Crezi că e necesar să tot fumezi aici, în creierii munţilor?
Michel nu ia în seamă vorbele ei şi continuă:
- Ca şi vlăstar neprihănit al dacilor tarabostes, ar trebui să ştii că Marele Preot ţi-a arătat cum se desăvârşeşte gestul de închinare.
- Michel, te respect ca regizor, dar tu crezi că ştii mai bine sau simţi mai bine decât mine acest munte?
Tăcerea amplifică o anume stare de încordare…
- Te limitezi la rolul meu de regizor. Numai că eu sunt mai mult decât un conducător efemer al unei producţii cinematografice.
- Rolul meu e să…
- Da, eşti o fată, hmm o fecioară neprihănită, o frumoasă tarabostes care păzeşte prima sală…
- Cel mai mult mă enervează că ai hotărât să muţi simbolurile din Bucegi, aici. Acolo sunt vârful Omul, Sfinxul…
- Da, aşa e, numai că aici au agonizat dacii…
- Ai viziuni masochiste…
- Poate…
- Şi cum spuneam sunt o fecioară tarabostes. Ce e dincolo de prima sală?
- Nu cred că Badre o să-ţi spună, oricât de prietenă ai fi tu Teo…
- Femeile nu au voie să ştie. Sunt păcătoase.
- Dacă ar fi numai asta!
Se uită la el din ce în ce mai uimită. E conştientă că amândoi amestecă planurile: regizorul, actriţa trăiesc clipele dacilor din filmul care probabil că se va numi Pergamentul dacilor. Un soi de convenţie pare a accepta o asemenea interferenţă.
- Crezi că Ana, copila dacă tarabostes, a greşit când s-a îndrăgostit de acel fecior frumos? O singură noapte l-a iubit. Atât! O noapte de iubire…
- Zamolxis îi poruncise fără iubire…
- Şi-atunci a închis-o în peşteră. Ahh, ca să nu mai pun la socoteală că l-ai silit pe Badre să accepte iar o năzdrăvănie de-a ta. Ştii bine că în grotă erau de fapt trei zâne…
- Da, aşa spune legenda, dar lasă că şi una e prea de-ajuns.
Ana surâde trist. E limpede că nimeni nu poate separa perfect partea personală de oricare adevăr sau poveste.
Michel se uită la ea şi la stâncă şi, brusc îşi aduce aminte, că are o mare problemă legată de cum ar putea să sugereze mai bine în film Steaua Dacilor, dătătoarea Pietrei magice. O chestiune de decor încă nerezolvată. Şi fără să mai spună un cuvânt dispare după stâncă.
♦
- Mărite Zamolxis, de prea multă vreme taci, retras, aici, în muntele sacru.
- Dacule , de ce ai venit la mine?
- Ne căim, de sute de ani suferim… Am tot căzut, uneori ne-am mai ridicat, datorită credinţei…
- Prea puţini dintre voi au credinţă adevărată. Aţi pierdut gustul libertăţii, v-aţi aşezat la masă cu tâlharii, le-aţi dat tot ce aveaţi… Femeile voastre au născut prunci plămădiţi cu tâlharii…
- Ce altceva puteam face? Şi tu ai fost om, ai uitat? De ce nu ne mai iubeşti?
- Dacule, nu confunda greşeala omenească cu trufia, cu lăcomia, cu pierderea credinţei…
- Imperiile au adus bunăstare…
- Cui? Vouă, dacilor?
- Nu aveam nimic…
- Aveaţi muntele, copacii , izvoarele, turmele nesfârşite… Mă aveaţi pe mine, pe Marele Lup Alb…
- Ştim şi ne căim! De câte ori nu am căzut… Ne iartă, mărite!
- Stop! Refaci textul de la Imperiile au adus bunăstare şi te axezi pe acest subiect cam două-trei cadre…
Badre se apropie de Michel , îi şopteşte la ureche:
- Am voie să merg până unde vreau eu…?
- De data asta facem cum vrem noi. Suntem luptători, chiar dacă tu te mai încurci printre fuste…
Râsul lui Michel răsună în muntele Surianu ca o promisiune…
♦♦♦
Va urma
