O melodie

Şi o voce pe  care uneori simt nevoia să le ascult…

Adam, micul prinţ

♣ Ne amăgim cu ideea cât suntem de complicate, de controversate! Dar când închidem însă pentru o clipă ochii, îngăduindu-ne să visăm, totul vine de la sine. La sfârşitul unei zile mai avem răgazul să  luăm aminte la  cerul ce ne zâmbeşte cu stele(nu vă gândiţi acum la viscolul de afară)? Cât timp rătăcim cu sufletul împăcat, luminat de cea mai îndepărtată stea  pe care sălăşluieşte Micul Prinţ? Vă  amintiţi povestea. Am mai scris despre ea. Mărturisesc că habar nu aveam că  micul prinţ are un nume. Azi-dimineaţă, devreme, vântul supărat m-a trezit brusc din somn. Mi-am făcut o cafea minunată şi am văzut un film despre Micul Prinţ, numit Adam, despre suava Beth, ce se îndrăgosteşte şi  află datorită lui, ce suflet simplu, proaspăt  şi natural  are, cum totul pare  posibil alături de un bărbat care suferă de sindromul Aspeger. Când  Adam  îi spune  lui Beth cu o naturaleţe de invidiat că probabil că Enstein, Motzart, Thomas Jefferson  au avut şi ei  aşa ceva, fata  nu mai ezită. Glumesc! Filmul Adam(2009) prezintă o poveste de iubire, simplă, nesofisticată, curajoasă, delicată. Un film despre dragoste, prietenie,comunicare. Un inginer electronist( Adam), o profesoară( Beth), autoare de carte de copii, un prieten( Harlan), părinţi. Totuşi, mă gândesc la sindromul Aspeger şi la cât de încâlcită a devenit comunicarea anului 2010.  Max Mayer, screnaristul şi regizorul fimului a pedalat însă numai pe ideea micului prinţ, numit Adam.

99 de minute m-am delectat cu o poveste  frumos împlinită, chiar dacă protagoniştii nu rămân împreună: Adam pleacă în California, Beth ajunge o  scriitoare apreciată. Prima ei carte publicată i-o trimite lui, iar când Adam, emoţionat o deschide, vede  titlul de pe copertă : Adam.

Hugh Dancy, Rose Byrne, Peter Gallagher, Amy Irving, Frankie Faison

Fulgii de zăpadă şi papanaşii

Ce legătură să fie între viscolul de afară şi papanaşii acoperiţi din belşug de smântână şi dulceaţă de fructe de pădure?

Ieri, spre seară, am constatat cât de bine e să stau în casă, alături de prieteni, să râd şi să vorbesc despre câte-n lună şi stele. Draga de Loredana ne-a pregătit papanaşi. Mie, lui Florin şi lui Andrei(care a exclamat mândru: nevasta mea ştie să facă papanaşi!). O bunătate de papanaşi care s-au dovedit încă un prilej de filozofie…culinară.  Cât e de simplu să ne bucurăm, nu?

Cum se vedea dinnăuntru .

Loredana urmărea atent reţeta luată de pe net.

Nu a fost posibil să fie savuraţi înainte de a fi imortalizaţi.

Vă recomand papanaşii preparaţi după oricare reţetă: sunt divini, deşi după nebunia asta o să mă înfometez…

Bucuraţi-vă de orice clipă, chiar dacă dezastrele vin ca nişte caraghioase peste noi…

Ghici pe cine iubesc eu?

Romanul unei iubiri imposibile la rubrica Spectacolul  Literaturii de Dumitru Augustin Doman

Zâmbeţelul de vineri…

♣♣♣

La New York, s-a deschis un magazin unde femeile pot alege şi cumpăra un soţ. La intrare sunt afişate regulile de funcţionare a magazinului:
- Poţi vizita magazinul numai  o singură dată.
- Sunt şase etaje, iar  caracteristicile bărbaţilor se îmbunătăţesc pe măsura ce urci la etajul superior.
- Poţi alege orice bărbat de la un etaj sau poţi urca la etajul următor.
- Nu te poţi întoarce la etajul inferior!
O femeie decide să viziteze magazinul pentru a găsi un bărbat care să îi ţină companie. La etajul unu, pe uşă este următorul afiş:”Aceşti bărbaţi au un loc de muncă!” Femeia decide să meargă la etajul următor. La etajul al doilea pe uşă este următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă şi iubesc copiii!” Femeia hotarăşte să urce la etajul următor. La etajul al treilea pe uşă este următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii şi sunt extrem de frumoşi!”  Wow, îşi spune femeia, însă hotărăşte să meargă la etajul următor. La etajul al patrulea, pe uşă este următorul afiş:”Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă.” Incredibil! exclamă femeia. Cu greu  pot rezista! Decide totuşi să meargă la etajul urmator. La etajul cinci, pe uşă este următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti, ajută  la treburile din casă şi sunt extrem de romantici!” Femeia este tentată să rămână şi să aleagă un bărbat, însă până la urmă decide să urce la ultimul nivel. La etajul şase se află următorul afiş:
“Eşti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici, nu sunt bărbaţi, acest etaj există numai pentru a demonstra că este imposibil să satisfaci o femeie. Mulţumim pentru ca aţi ales să vizitaţi magazinul nostru!”
Vis-a-vis de acest magazin, s-a deschis unul asemănator, de unde bărbaţii îşi pot cumpăra o nevastă.La primul etaj sunt femei care sunt înebunite după sex. La etajul doi sunt femei care sunt înebunite dupa sex şi nu te bat la cap. Etajele de la 3 la 6 nu au fost niciodată vizitate de bărbaţi.

E doar un banc…

Week-end plăcut!

Între timpuri

♥ Fragment din capitolul 4

Şmenuri

*

Casa din  Aviaţiei amuţise. Paşii tuturor alunecau pe lângă ziduri, abia ghicit, iar  murmurul lor înfundat transforma  aerul în ceva apăsător şi greu de respirat.

Chipul lui Tudor era cioplit în durere.

Dincolo de uşile larg deschise ale casei, sicriul micuţ, cocoţat pe masa cea mare pe care se desfăşurau ospeţele din zilele de sărbătoare, părea un obiect, uitat parcă din greşeală.

Tudorel al lui nu-mplinise cinci ani şi părăsise lumea de o zi.

Şi totuşi el nu credea că era posibil! Şi el şi Marcela avuseseră grijă ca micuţului să nu-i lipsise nimic, să fie bine îngrijit. Cu toate astea, după o noapte în care Marcela-l veghease, aşa cum făcea de când îl născuse, spre dimineaţă, băiatul nu a mai respirat. Au chemat doctorul familiei, dar nu s-a mai putut face altceva decât să se constate decesul. Au urmat clipele de coşmar. Nu  reuşeau să-şi revină şi, ore bune, după plecarea doctorului, încă se mai  întrebau dacă era sau nu  adevărat.

Ziua înmormântării a fost cea mai pierzătoare zi de care-şi aduce aminte. Toate vorbele rostite atunci l-au făcut să-şi astupe urechile. Îşi dorea să fi fost surd! Răspundea automat tuturor şi, dacă nu ar fi fost Arnold  prin apropiere, şi-ar fi luat lumea-n cap şi ar fi părăsit cimitirul Floreasca. A fost însă nevoit să fie prezent la lălăiala popilor, să asculte plânsul în basmale al femeilor şi să vadă ochii sticlind după bani ai groparilor, aburiţi de rachiul dimineţii. Atunci a simţit cum durerea se răsucea în el ca un cuţit cu zimţi. Când sicriul cu Tudorel a fost coborât în groapă şi  bulgării de pământ s-au năpustit peste biata cutie, a simţit că era fulgerat de neputinţă şi a înţeles el cât de singur urma să fie. Se uita atent la chipurile din jurul lui şi s-a îngrozit de indiferenţa lor. Puţin mai departe de grupul de bocitoare, sprijinit de un felinar, Arnold, cu privirea în jos, desena parcă o altă lume. Lopeţile începuseră dansul bulgărilor rostogoliţi şi  pânze diafane de ţărână se ridicau în sus, spre cer. S-a depărtat de groapă şi s-a dus direct la Arnold. Nici unul nu a spus nimic. El ar fi dorit să-şi aprindă o ţigară, îi era însă teamă să nu-i tremure mâinile şi să nu fie în stare. Nu era capabil de nici un gest. Vroia să plece de acolo şi să nu mai vadă acele chipuri. Mai ales chipul Marcelei. Ştia că la indiferenţa ei aveau să se adauge ura şi reproşul permanent că totul s-a întâmplat datorită lui. Şi dacă se împăcase cu gândul că nu îl iubea, nu ştia cum să ducă şi ura ei. A răsuflat uşurat, când  Arnold i-a spus hotărât:

- Să plecăm de-aici! Ştiu un loc unde putem face o pauză la matracuca asta de supărare..

- Gând la gând…

A tăcut însă speriat, dar evreul nu l-a lăsat nici să respire, i-a prins vorbele din zbor şi a adăugat:

- Zi-i, ce te tot fereşti? Gând la gând cu… bună judecată!

- Ce-aş mai putea să zic?

- Vă întristaţi, bociţi…

- Un copil…  Nu a împlinit cinci ani… Băiatul meu!

- Aşa cum spui! Aici, nu putem vorbi.

Tăcea şi privea mormintele din jur. Cu părul şi barba albe, îmbrăcat cu ciudatele lui veşminte negre şi largi, cu pălăria rotundă pe cap, Arnold părea desprins dintr-o pânză pictată pe care el o văzuse în casa lui Radu. Un tablou ce înfăţişa chipul unui bătrân  în a cărui privire se desena o lume de mister şi întrebări. Pictura aceea se  înfiltrase în memoria sufletului şi, când şi când, îşi făcea simţită prezenţa. Îl privea pe Arnold şi vedea aceiaşi ochi desenaţi pe acea pânză. Ochi arzători care înfiorau şi cutremurau!

Restaurantul Legenda, era la fel de bine cunoscut de comunitate, ca  şi cele câteva sinagogi din oraş. Pe o stradă liniştită, pierdută printre casele care, în urmă cu câţiva ani, fuseseră locuite de evrei, restaurantul funcţiona într-o clădire solidă, o casă mai mare, cu o curte largă, unde în timpul verii era amenajată grădina cu mese şi scaune şi câteva aranjamente florale  ale căror culori vesele dădeau puţină veselie unui decor destul de comun de altfel.

Au ales o masă retrasă, chiar dacă la acea oră, clenţii nu  prea  se înghesuiau.

Cu un gest obosit, Arnold şi-a dat jos, de pe cap pălăria, a scos din buzunar o batistă mototolită cu care şi-a şters apoi fruntea. În ultima vreme, obosea repede şi  mersul pe  jos devenise o corvoadă. Deşi mintea lui era la fel de vie, trupul părea să nu-l mai asculte.

Tudor şi-a tras un scaun de sub masă şi s-a aşezat şi el frânt de oboseală. Şi-a sprijinit coatele pe masă, şi-a prins fruntea în mâini şi a strâns-o apăsat sub degete, până când nu a mai simţit pielea sub ele.

Arnold  îl privea în tăcere şi el simţea că-şi revine. A schiţat chiar un zâmbet anemic la prietenul lui, dar evreul părea a nu observa şi mormăia nemulţumit:

- Se vede treaba că un restaurant evreiesc e la fel ca la unul românesc: aştepţi de-ţi ies peri albi, până să apară cineva  să se ocupe de tine.

Tudor s-a uitat şi el după cineva. Grădina părea însă pustie. S-a ridicat de la masă şi vroia să se îndrepte către intrarea în clădire, dar Arnold i-a făcut semn să se aşeze la loc:

- Ai răbdare! Vine  până la urmă cineva… Vrei să mănânci?

- Vreau să beau!

- Eu iau ceva de mâncare.

- Cum vrei…

- Uite, ce e băiete! O vei duce. Asta e treaba!

- Vrei să spui că şi, dacă îmi moare copilul, merg mai departe…?

- Mai ales atunci! Nu ai dreptul să dai şi tu în primire.

- Ce naiba vrei să-mi serveşti?

Arnold  tăcea, părea că-şi pipăie vorbele. Când s-a hotărât să spună ceva, glasul său avea răcoarea pietrei.

Cât de bine îşi mai amintea Tudor de acea clipă! A fost una din puţinele dăţi, când nu l-a apăsat mirosul de ţărână, când  a simţit răcoarea pietrei dăltuite de încercările prin care trecuse evreul şi despre care însă lui nu-i  povestise nimic. Ştia doar că trăia singur, că n-avea  pe nimeni. Iar de existenţa altor prieteni nu putea fi vorba,  dată fiind firea lui. Aşadar era singurul lui  prieten, o posibilă legătură cu lumea pe care nu punea însă mare preţ.

- Nu-ţi servesc nimic, numai ceea ce ştii foarte bine: asta se cheamă viaţă!

- Bine, bine! Numai că uneori mai uit şi rămân ca prostu’, cu ochii la soare şi mă  întreb  la ce bun?

Când chelnerul s-a apropiat de masă, afişând un zâmbet leşinat pe chipul tânăr şi obosit, Arnold  l-a fulgerat:

- Nu ai simţit că noi stăm aici de o juma’ de oră? Afacere jidănească e asta sau ce?

Scuzele bâlbâite ale băiatului i-au redat, ca prin minune, bătrânului Arnold, pofta de vorbă  şi a comandat pentru el un mixt ierusalim1), blinces 2), pateu din ficat de gâscă, brânză cu măsline în interior şi  pentru Tudor  grappa 3) şi brânză umplută cu măsline.

Rămaşi singuri, i-a făcut cu ochiul:

-Eşti invitatul meu!

A  râs el singur, când  s-a auzit.

Tudor a zâmbit totuşi  ca după o glumă.

- Bine!

- Eu  mi-am pierdut familia prin războaie, prin  toate acele peregrinări pe care-am fost nevoiţi să le facem de-a lungul vremii. Înţelegi, cum stă treaba?

-  Nu-ţi face griji! Îmi revin!

Mâncarea şi rachiul au făcut restul şi, cu puţin înainte să plece, discutau deja despre afaceri, căci aveau multe de făcut, chiar dacă vremurile ce se anunţau nu prea le dădeau speranţe că vor mai face bani la fel ca şi până atunci.

♦

1) Mixt Ierusalim:bucăţele din piept de pui, ficăţei şi inimioare, bine rumenite şi  mirodenii;

2) Blinces:clătite care merg ca şi antreu;

3) Grappa:rachiu evreiesc;

Interviu

♦  În revista online Iaşul monden

Edit later: Şi pe Anca Gilca’ s blog

Cu inima smulsă din piept

Roman, editat la Humanitas, scris de Radu Paraschivescu.

Mi-a fost recomandat şi împrumutat de doi  îndrăgostiţi: ea, româncă, el, portughez. Mi-au spus:” trebuie neapărat să-l citeşti!” Şi au continuat: e  o poveste de dragoste medievală, trăită  în Portugalia. L-am întrebat pe prietenul  portughez dacă e verosimilă ca atmosferă. Răspunsul a venit imediat:” Sunt convins că autorul a stat o vreme în Portugalia: e atât de adevărată, că îmi vine s-o traduc în portugheză.”   Am luat cuminţică romanul şi am purces la lectura lui.  Am simţit imediat că autorul  s-a  documentat  temeinic  şi a urmărit cu rigoare  ceea ce şi-a propus. Naraţiunea e redată într-un limbaj medieval însuşit  atât de bine, încât  sensurile  arhaice ale cuvintelor sunt jonglate cu pricepere şi sunt momente când autorul zâmbeşte jucăuş şi, imaginându-şi  handicapul cititorului contemporan, mai strecoară  câte un termen care să ne amintească de  umorul nostru de Mitici, folosind  şi termenul misie(dacă-mi amintesc bine, când  e vorba de un slujbaş de la curtea Portugaliei).

Nu  mai reiau  elemente care s-au prezentat deja în cronici.  Amintesc numai că avem de-a face cu o poveste de dragoste  extrem de dură(aş spune cu  accente obsesive)  între viitorul rege al Portugaliei Pedro I şi galiţiana Ines de Castro, dama de companie a viitoarei lui soţii Constancia.  O poveste  de dragoste medievală,  consumată în Portugalia secolului XIV, unde pietrele incinse de soare şi plesnite de vânt spun poveşti.  E  constatarea autorului care m-a convins cel mai bine  să citesc cartea  decât a făcut-o însuşi prietenul portughez. O dată intrată în atmosfera medievală portugheză, diferită de cea franceză( mai blândă, mai delicată) am aflat cum se manifesta pe atunci iubirea şi am parcurs(mărturisesc că mi-a plăcut mai mult) cursul de strategie de război pe care autorul ni l-a predat. În această parte de roman, m-am simţit mai reconfortant ca cititor şi aici i-am găsit eu atribute speciale  prozatorului. Finalul romanului adună povestea de dragoste şi pe cea de război, iar autorul, mulţumit că şi-a atins obiectivele propuse, explică într-un epilog cum că povestea lui Pedro şi a Inesitei, deşi nu a cunoscut  faima istoriei lui Romeo şi a Julietei  şi, chiar dacă nu a fost adunată în nici un fado, reprezintă pentru portughezi cea mai profundă şi mai frumoasă poveste de dragoste scrisă şi astăzi pe lespedea  de la mormintele celor doi, aflate  la mănăstirea Alcobaça. Cu inima smulsă din piept e  declaraţia de dragoste  rostită de Pedro şi Ines, o expresia a ceea ce simt, când nu sunt unul lângă altul…

Un roman interesant care mă îndeamnă, dacă o să am ocazia, să vizitez şi eu mănăstirea Alcobaça.

După-amiaza unui copac

…înconjurat de zăpadă…

Alături de alţi copaci, sub un soare care  mai mult se ghicea, din spatele norilor groşi şi pufoşi,  mi-a dat bineţe un copac!

V-am spus că privesc  plină de curiozitate copacii?  Mă fascinează limbajul lor… Copacii din bătrânul Cişmigiu îmi par copaci aristocraţi:  au clasă. Tulpina , coroana , statura  impun. Seamănă cu rarii aristocraţi supravieţuitori din Bucureştiul,  impostor de azi . Când am răgăz, mă opresc să-i privesc.

♦ Văzut de aproape, părea un bătrânel ce-avea îndesată pe frunte, căciula de zăpadă.

♦ Pe aleea scriitorilor, Caragiale cu două rânduri de căciuli: una modelată în piatră, cealaltă de zăpadă presărată cu steluţe colorate de lumina blândă a unui amurg ce se apropia, privea întrebător spre coroana vecinilor copaci.

♦ Eminescu…! Avea şi el tichie de zăpadă, dar…cine o fi fost fiinţa inconştientă care i-a pictat obrajii  ca unui biet clovn? Are cineva grijă de  busturile sculptate în piatră?

♦ O frunză-lacrimă neştearsă  a toamnei stătea stingheră pe-o alee…

O altă cronică

… a romanului Ghici pe cine iubesc eu?,  în numărul 3 al  revistei  Luceafărul de dimineaţă,  autor Horia Gârbea.

♦ Mulţumesc domnului Horia Gârbea că s-a aplecat asupra acestui roman, scris  şi din dorinţa de a dovedi că simplitatea  şi întâmplarea lipsită de spectaculos pot crea anumite emoţii.  A fost o opţiune. Am avut, recunosc, emoţii citind materialul.