inedit

***
Odiseea zecilor de ani cât am fost traducător de beletristică – dar nu numai- polonă, rusă, franceză, cehă își va găsi însă locul în alt roman despre impecabila funcționare a Uniunii Scriitorilor din România după tipicul bolșevic la care țara aderase. În ‘58 eram membru al Fondului literar, cu prețul unor penibile condiționări impuse de baronii centrali ai scriitorimii. Tradusesem deja, cu dăruire și pasiune, la ESPLA și ELU zece volume de beletristică printre care: “Păpușa” și “ Faraonul” lui Boleslaw Prus, “Cavalerii Teutoni” ai lui H. Sienkiewicz. În plus, lucram de zor la traducerea trilogiei “Glorie și Fală” a lui Jaroslaw Iwaszkiewicz. Numai că banii veneau pe sponci. Eu însă trudeam cu disperarea înecatului care se agață de fiecare pai și nu-mi permiteam să fac nazuri la titlurile indicate. “Succes” aveau cărțile agreate de comuniști, urmași devotați ai bolșevicilor. Traduceam, traduceam, traduceam! Inclusiv lucrări despre organizarea financiară a cooperativelor de producție din Republica Populară Polonă destinate direcției tehnice a Ministerului Agriculturii. Muncă istovitoare: mă storcea de vlagă, iar banii îi încasam luni bune după predarea traducerii. Atunci, salvarea venea de la prietenul meu anticar, Enescu al cărui mentor fusese bătrânul Herman Pach, vestit prin zicerile la adresa impostorilor, amatorilor și, mai ales, culturlnicilor: “Zău! Ce ciudați sunteți dumneavoastră, amatorii, toți! ” Așa se face că, în preajma sărbătorilor din iarna lui ‘59, Sofia se mai ducea într-o zi la Enescu cu încă un pachet de cărți printre care una din secolul XVIII, “ Istoria Veneției” a lui Contarini, în latină, în format mic, legătură originală venețiană, în catifea roșie și, astfel, încasa integral 50 de lei cu care putea să cumpere câțiva pești, un kilogram de cârnați, un cozonac de nouă sute de grame, două sticle de vin și alte câteva mărunțișuri. Iar eu, în memoria bătrânului Contareni, urma să mă duc a doua zi la Crama Dealul Mare, deschisă recent în cartier, să cumpăr o damigeană cu vin. Să mai spună cineva că aromânii nu beau și ei de inimă albastră alături de rude și prieteni, la vreme de sărbători!

Advertisements
Image

lectură publică

fragment inedit

în revista Tribuna Cluj, nr. 370

Încă un fragment


La o distanță de două fotografii numai , albumul familiei conține o altă fotografie istorică, înfățișând cele mai reprezentative figuri ale armânamei din Bitolia. Fotografia datează din 1909. Fotograf, unul din frații Manakia, originari din Bitolia. O imagine de grup, surprinsă în gara din Bitolia, înainte de plecarea la Congresul de la Dibra, localitate unde tatăl meu a prins răsăritul lângă lacul Dibra și a admirat munții și castelul Sfetigrad. La Dibra se desfășura un congres constituțional otoman-albanez. Prezidat de Vehbi Dibra, Mare Muftiu al Sanjak din Dibra și sponsorizat de guvernul tinerilor turci. Statul otoman organiza acest congres pentru ca albanezii să se declare otomani și să promită că-și vor apăra “suveranitatea teritorială” și că vor folosi alfabetul arab și nu latin. Motivul congresului a fost dezvăluit cu două zile înainte de începerea lui.  Fahri Pasha, valiul Monastirului le-a mărturisit consulilor din Monastir că scopul lui era să-i convingă pe albanezi să renunțe la moftul independenței. Valoarea istorică a fotografiei lui Manakia pare și mai evidentă, când privitorul constată cine făcea parte din delegație. Lângă fotografie, pe o foiță îngălbenită de vreme, apar scrise cu creionul numele membrilor delegației: profesor Adam Coe, inspector școlar, N Tacit, consulul general de la Salonic, G. Ionescu, profesor, Poclitaru, consul de la Bitolia, Brăileanu, profesor, Petre Danu (tatăl meu), Ghiulamila, bătrânul Nărti, profesorul Ghicu, Costa Belimaci, Fani Capsali, profesor Nicolau, înclusiv un Manakia în costum englezesc în dungi, cu cămașă albă, cravată asortată și fes turcesc pe cap. Fotografia se remarcă prin două elemente distincte: delegații purtau costume de orășeni, aveau pălării și paltoane lungi de culoare închisă , iar în mână țineau o țigară pe care o savurau, cât stăteau pe peron, până urcau în tren. Cu toate că mulți aveau pe cap fesul turcesc, simbol al Imperiului Otoman, se sprijineau, cu mândrie, de cârlibana străbună.

( Rroman în lucru: Sfinduchea cu Îngeri)

 

 

 

Image

Amintiri între coperte

Când am început să răsfoiesc file crestate într-un răboj rătăcit prin ungherele sufletului, amintirea și-a cerut dreptul la încă o viață, așa cum i-a venit rândul: uneori, puțin prăfuită, alteori, puțin dureroasă. De fiecare dată, în veșminte ample, menite să-i confere un tempo lent, ca un adagio de balet clasic. Un pas de deux. O amintire întrețesută cu alta, redată prezentului printr-o suită de mișcări ample executate parcă de doi dansatori. Eu și amintirea. Uneori, cu variații și demonstrații alternative, alteori cu gesturi de bravură care ne-au contopit. Într-un ritm rapid. De unde și acest imbold de a reveni în tempo lent, acolo unde pașii n-au fost simultani. De exemplu, amintirea despre mama Mina, faimoasa povestitoare din Corce, bunica mamei mele, Eugenia Gândzu.

(dintr-un roman în lucru)

Foto: Catia Maxim

o mai veche recenzie

a volumului doi din trilogia aromânilor (“Îngerii din Moscopole”) “Îngerii din Moscopole. Exilul”

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 

încă un fragment

din romanul la care lucrez :))

Emoția cu care răsfoiesc scrisorile mamei nu are corespondent în nicio altă trăire. N-am gândit vreodată că, bărbat în toată firea, am să rămân minute în șir în fața unui teanc de scrisori roase de timp și a unui album cu poze. Cumva felul meu și educația dobândită nu se potrivesc cu starea de grație în care mă aflu. Și nu ține de vârstă sau regrete legate de trecerea mea, nicidecum a timpului cu care am fost mereu prieten. Nici de vreo nostalgie, ce-i face pe atâția să lăcrimeze și să ofteze, închipuindu-și că bătrânețea, întrupată dintr-o neputință a sufletului, ne-ar ademeni pe toți în aceeași fundătura meschină să nu mai simțim și să nu mai putem visa nimic. Respir încă destul de bine și mă simt al naibii de viu. Iubesc viața la fel ca amintirile despre cei dragi, pe care încerc să-i readuc în memoria sufletului în situații și felurite nuanțe. Aleg, iarăși, la întâmplare o scrisoare din perioada cât mama a predat la Gimnaziul român din Berat-Vilardi, adresată aceluiași carismatic Nicolache despre care voi scrie ceva mai târziu.

 

Eugenia și Petre Dan cu Telemac, Tiberiu și Teodor

Foto: FC
( din albumul familiei Dan Telemac)