spre final

Unii dintre foștii deținuți politici, prieteni de-ai tatălui meu, au făcut mai multe sesizări legate de abuzuri și crime comise în timpul regimului bolșevic. Majoritatea au rămas fără răspuns din mai multe considerente, inclusiv, prescripția faptelor comise. Mă tot întrebam însă de ce să fie prescrisă o crimă comisă intenționat? Și mă împiedicam în hățișuri și hachițe juridice, revoltată că nicio voință politică nu dovedise fermitatea de a rupe pisica în două. În atmosfera de mermeleală și fluctuații politice  de gen ba dorim, ba nu dorim un proces corect al regimului bolșevic și comunist, dintr-un rest de inocență preferam să nu mai pricep nimic. Până prin 2011, când profesia de psiholog mi-a adus pe tavă primul caz cu un tânăr care a venit pentru consultații în cabinetul meu, situat într-o clădire veche de pe Bulevardul Carol, lângă Biserica Armenească. Bărbat frumos, sub treizeci de ani, artist plastic, cu o facultate tehnică la bază, tânărul mi-a stârnit de la început un sentiment de duioșie. Terapia, desfășurată pe parcursul a patru-cinci ședințe, a conținut un test asociativ verbal în care am descoperit amândoi cuvintele ce i-au declanșat răspunsuri emoționale. Fără a le dezvălui aici, din motive de strictă deontologie, mi le-am notat totuși pentru o eventuală reamintire. Datorită“psihologiei analitice” am reușit să pătrundem în sferele inconștientului colectiv, în câteva coridoare arhetipale, printre umbre și franjuri de lumină, în sinele lui și al meu. În timpul ședințelor, am remarcat cu satisfacție și smerenie că sufletul i se vindeca, văzând cu sufletul. M-am bucurat, când vindecarea a fost deplină și ca urmare a maturizării sale prin recunoașterea ca lipsită de rost a unor vorbe ca:“las’ că trece” sau a preatocitei expresii: „gândește pozitiv”, rostite de tot felul de binevoitori, fără niciun bun rezultat terapeutic. Consistent. La final, tânărul m-a invitat la vernisajul unei expoziții personale  ̶  cunoșteam locația și văzusem o parte din lucrări  ̶  și, în timpul prezentării, s-a amintit că parte semnificativă din lucrări oglindesc imagini ale unui univers torționar ce freamătă într-un ocean de sânge, luminat de nesfârșite șiruri de oase albite, subțiate de timp și de nedreapta uitare. Îmi simțeam obrajii în flăcări. Când autorul ne-a privit în ochi și a luat cuvântul, mi-am impus să nu leșin, căci tocmai spunea:”Mult timp, am cărat, fără să știu, o povară… Mă apăsa și-mi pricinuia anxietatea. Am început să pictez ca să mă vindec. Nu reușeam până la capăt și căderile reveneau. De curând, am urmat o terapie la un psiholog, prezent, aici, printre noi, și am aflat de unde venea o parte din acest balast anxios… Când m-a întrebat, nu am știut ce să-i răspund. Acum, îi mărturisesc prietenei, psiholog, că bunicul meu matern a fost gardian la o colonie de muncă din Balta Brăilei. În urmă cu câțiva ani, s-a prăpădit de cancer. Eram puștan, dar m-au însoțit povestirile lui cu bătuții și gălbejiții pe care îi păzea. Îi era milă de ei. Silit să trudească, disciplinat și sârguincios, îi pedepsea, fără să crâcnească, de câte ori primea ordin.” Îl ascultam și-mi simțeam ochii în lacrimi. Am respirat oarecum ușurată, că bunicul lui nu trecuse prin niciuna din temnițele în care suferise tatăl meu, asumându-mi evaluarea personală. Un pic egoistă…

***( fragment dintr-un roman în curs de apariție)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s