Între noi şi Univers(uri) un nou articol în

Week-end plăcut!

… vineri 27  noiembrie, 2009, ora 17, reântâlnire cu cititorii, relansare , câteva momente despre Adrian …

*  fragment introspectiv, capitolul 2, La căsuţa albă

” Dacă întinde mâna , are senzaţia că locul de lângă el e gol şi rece.  Dar dacă se înşală?  Ştim oare noi ceva ?  Deseori ameţiţi de vacarmul cotidian constatăm că nu cunoaştem limbajul sufletului.  Drumul pe care-l străbate e nisipos şi simte că alunecă în hăul tulbure al neprevăzutului.  Vrea să continue însă.  Momentul opţiunii a trecut şi nu mai poate să dea înapoi . Nu are unde să se mai întoarcă . Locul de unde-au plecat el şi Smara a dispărut în neant . Nici o întoarcere nu mai e posibilă. Habar nu are dacă e mai bine aşa cum sunt acum  sau cum erau înainte.  Dar ce mai contează ?  Basmele nu propun niciodată soluţii. De obicei se încheie cu  şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa ! Adică doar s-a relatat ceva !  În lupta dintre bine şi rău, binele învinge .  Punct !  Omisiunea cea mai gravă a unui basm e aceea că Binele nu poate exista fără Rău.  Dar nici un basm nu spune lucrurilor pe nume.  Se alege varianta cea mai învăluitoare. Pe această cărare, ideea ar fi următoarea: dacă totul se bazează pe cele două constante , Binele şi Răul, e limpede că atunci când un Bine se produce , undeva în lume se naşte un Rău, iar când se produce Răul,  altundeva apare un Bine.  E  legea echilibrului universal.  Ar vrea să strige toate astea . Să vorbească şi el cu cineva despre toate astea.  A pierdut exerciţiul comunicării, de când era în stare embrionară .  Nu-şi aminteşte dacă pe atunci a vorbit ceva sau nu cu mama lui.  Asemenea amintiri nu au existat vreodată .  Stă întins pe patul din dormitor şi albastrul cald din jur potenţează dorinţa de a se relaxa . E singur acasă şi liniştea care e în jurul lui îl face să-şi audă bătăile inimii .  Amintirea râsetelor care altădată cutremurau zidurile casei , în fiecare dimineaţă , pare şi mai îndepărtată , acum ,  când e atâta linişte în jur! “

* Ghici pe cine iubesc eu?, editura SemnE, Bucureşti, mai 2009

O poveste posibilă spusă de Annie Leonard

O zi bună tuturor!

Fragmentul 5

♦♦♦

-  Imperiul, dacule? Ştii, tu cât au suferit aceşti munţi? Cum le-au fost lor răscolite măruntaile? Pentru ce dacule?

- Pentru aur, mărite Zamolxis, ştii mai bine decât oricine.

- Te întreb dacule, acum,  după sute de ani, când mai toţi munţii sunt sterpi, vă e mai bine?

- Tăiaţi! E-o fâsâială, cine dracu mai vorbeşte azi aşa ?

Michel e furios. Toată echipa e adunată la intrarea în peşteră. Sunt îmbrăcaţi în haine groase, cu excepţia lui Pierre care interpretează rolul dacului tarabostes şi  Michel, care îl interpretează  pe  Zamolxis, îmbrăcaţi în strai de muntean. Atmosfera e încinsă şi, ori de câte ori filmările sunt întrerupte, echipă e distrusă; cu fiecare reluare, efortul e din ce în ce mai mare, iar actorii, tehnicienii şi toţi ceilalţi simt că viaţa se scurge din ei şi, în secunda următoare, rămân fără vlagă, ca un izvor secătuit. Michel îi cere secretarei care  s-a strecurat grăbită aproape de el, printre fierotănii şi aparate, un pahar de apă.  Yvonne, o franţuzoaică simpatică, are deja paharul  pregătit. I-l întinde cu o mână tremurândă şi, după ce Michel bea apa pe nerăsuflate, se uită la figurile înmărmurite din faţa lui şi spune cât se poate de natural:

- Uitaţi, cum facem! Ce mai tura-vura! Eu o să spun tot ce-mi trece prin minte, iar voi, ceilalţi, Pierre şi Ana, vă ţineţi de text. E limpede?

Tăcerea celor prezenţi nu prevesteşte nimic bun şi, exact aşa cum era de aşteptat,  aceeaşi Ana e cea pe care o înţeapă limba:

- E o aberaţie ce propui! Adică, noi interpretăm textul aşa cum l-a scris  Badre şi tu improvizezi… sau cum? Ce pot eu să înţeleg? Dacă replicile noastre se vor potrivi ca nuca-n perete peste replicile tale?

- Femeie, uite care-i treaba: eu cred că doar aşa vom reda atmosfera spontan, natural şi mai ales verosimil… Dacă vom fi cantonaţi în replicile şi gândirea de acum câteva sute de ani, chiar dacă filmul asta-şi propune, vom reuşi cel mult să mâzgălim o biată filă de istorie de nivel gimnazial. Ori, filmul meu e altceva. Aşa că, nu mai te înfuria ca fata nemăritată , pune  la bătaie neuronul pe care-l ai şi recunoaşte  că numai aşa vom avea posibilitatea să creem noi înşine, dincolo de texte convenţionale, ceva viu şi adevărat.

Tăcerea pare să învăluie întregul munte şi toţi sunt cu ochii la Michel, fascinaţi brusc de vorbele şi mai ales de chipul lui. În mod absolut bizar, toţi au impresia că e  însuşi Zamolxis , iar stânca pare să prindă viaţă, pereţii peşterii se acoperă cu o pânză fină de stele ce-şi sorb strălucirile în susur de lacrimă. Un tron uriaş de piatră, migălos şlefuită, se înalţă în mijlocul sălii, străjuit într-o parte de Marele Lup Alb, cu blană imaculată, moale şi pufoasă şi nişte ochi în ai căror privire arde o tristeţe uriaşă ce face piatra să suspine. De cealaltă parte a tronului, se află sihastrul Leandru, cu privirea în pământ, fiindu-i ruşine parcă să se uite la urmaşii, de azi, ai dacilor de odinioară. Pe tron,  însuşi Zamolxe, înfăşurat în mantia din blana  ursului pe care  îl omorâse cu mâinile lui,  cu sute de ani în urmă, în  peştera din munţii Bucegi, la sfatul Duhului Înţelept al Pietrei Magice.

- Ştii, tu,  dacule tarabostes, că  Imperiul, căruia voi i-aţi permis să vă cotropească munţii şi apele, să vă necinstească femeile şi să vă alunge şoimii regali, a alimentat cu o mare parte din bogăţiile smulse de la ţinuturile astea ce plâng şi astăzi, rănite, toate războaiele care au venit  ca  lava unui vulcan peste întreaga omenire?

- Mărite zeu, nu am avut o altă cale … Ne-ai părăsit! Am rămas singuri şi trişti… Ne-am vândut apoi de foame, de spaimă, de sărăcie…

- Toate astea au fost cu putinţă dacule, pentru că nu aţi mai crezut.

- În ce  să mai credem când izvoarele ne-au fost otrăvite, vitele omorâte, casele spulberate…? Am luat calea munţilor, cei care mai aveam vână de luptători, ceilalţi au rămas slugi la invadatori …

- Dacule, sunteţi un neam fatalmente amestecat…  Au venit atâţia peste voi şi pe toţi i-aţi primit cu pâine şi sare. Ce să înveţe de la voi, copiii voştri ?

- A fi supus, mărite zeu, nu e întotdeauna un lucru rău…

Învăluită în maramă de borangic, Ana se apropie de tronul lui Zamolxis şi buzele ei frumoase rostesc vorbe hotărâte, conştientă că în orice moment poate stârni mânia marelui Zamolxis şi că însuşi muntele Surianu poate rostogoli peste bietul ei trup stânci grele, cu furie şi sălbăticie. Fecioara tarabostes vede în Zamolxis un pustnic sălbatic… De multă vreme zeu, se pare că a uitat că oameniii se mai şi tem uneori …

Zamolxis, eu, una, am a-ţi spune ceva. Ştiu că mă vei preface în stană de piatră, dă-mi însă, înainte, răgazul să spun o vorbă şi-apoi destinul să se împlinească.

- Femeie, ştiu ce vrei să-mi spui şi tu eşti principala cauză a pieirii neamului dac … Ai uitat, nebuno, care îţi e datoria faţă de datina străbună şi ai crezut că va fi bine în lume.

- Zamolxis, eu nu am meşteşugul vorbelor tale, dar ceva  pot spune. Pe lume totul  se schimbă, nimic nu mai rămâne la fel ca la-nceput: izvoarele îşi schimbă cursul, pădurile îmbătrînesc şi copacii cad răpuşi de timp, cât despre noi, oamenii, daci sau romani, suntem alţii de la o clipă la alta… Tu vii şi ne spui că am uitat datina străbună …

- Aţi uitat-o şi de aceea aţi ajuns aici…

- Mărite zeu, noi am venit ca la unul de-al nostru, care ne înţelege şi ne iartă şi tu ne dojeneşti …

- Nu, eu nu vă dojenesc, eu nu vă mai cunosc, nu mai ştiu cine sunteţi… Mă uit la voi şi mă cutremur! Cum de e posibil să fi uitat, ca şi cum aţi fost îmbătaţi şi v-aţi fi băut minţile? Aţi uitat să mai priviţi cerul , aţi uitat să mai plantaţi un copac, aţi uitat să vă încredeţi în buna voastră judecată, aţi uitat să râdeţi, aţi uitat să iubiţi… În schimb aţi devenit lacomi, răi şi invidioşi, bârfitori şi cârâitori şi, mai presus de toate v-aţi vândut împăraţilor Imperiilor, le-aţi pupat papucul şi v-aţi spionat fraţii… Lista e lungă şi grea fata mea… Eu nu mai am puterea şi vrerea să vă deschid ochii… Ce pot eu să vă mai spun? Sunteţi în mare pericol, dacă nu vă treziţi… E o singură cale: lumina credinţei în toate acele valori pe care voi le-aţi dat uitării, acea datină străbună pe care aţi ascuns-o în cotlonul cel mai retras al sufletului vostru …

Zamolxis se ridică de pe tron şi cu ochii strălucind de lacrimi rosteşte mai departe  vorbe încărcate de suferinţă:

Sunteţi bolnavi de toate relele răspândite de forţele imperiale. Au reuşit să vă ia ce aveaţi mai de preţ: demnitatea, azi sunteţi în stare să vă vindeţi pentru un ban…

Ana simte cum lacrimile îi strâng obrazul şi vorbele îi mor neputincioase pe buze. Se uită la Zamolxis şi albul imaculat ce-l înconjoară ca o aureolă o ameţeşte atât de tare, încât cade în genunchi şi simte căldura unui sentiment ce abia înmugureşte în sufletul ei şi e fericită că pentru întâia oară în viaţa ei are ocazia să-l audă şi să-l vadă pe zeul  înaintaşilor ei… Un zeu despre care dacii din ziua de azi ştiu atât de puţin.

Peştera se cufundă într-o adâncă tăcere, milenară şi, în lumina ce inundă uriaşa sală, Marele Lup Alb, înalţă privirea cutemurată de tristele aduceri- aminte şi cu glas omenesc rosteşte către dacul şi daca tarabostes:

-  Sunteţi urmaşii Dacilor liberi! Asta e voia  sacră a Zeilor. Iertarea lui Zamolxis de veţi obţine, mergeţi  la Muntele Ascuns , la un izvor de apă vie, de unde vin  puterea şi credinţa. Veţi învăţa că a fi liberi nu e posibil decât cu preţul renunţării la compromis şi- abia atunci vă veţi cinsti cum se cuvine zeii şi eroii…

Marele Lup Alb, se-ntoarce către Zamolxis şi glasul  lui devine urlet …

Stelele se strâng înfiorate una în alta şi o lumină stranie învăluie muntele Surianu, păstrător al atâtor mistere încă nedesluşite. Echipa de filmare, învăluită într-o tăcere  nefirească, e sigură că, de a doua zi, va începe cu adevărat filmarea, iar  filmul va avea curgerea naturală, ca şi o filă de istorie – ce se va scrie, acolo, în peşteră-  aşteptată cu acea nerăbdare firească ce îndrumă spre rădăcini.

Sfârşit

….  Carlos Santana

♣ O duminică frumoasă! ♣

Într-o toamnă încărcată de frunze zgribulite, în toiul unui noiembrie, martor la efervescenţa omuleţilor ce dau în toţi  şi luptă peste tot, oral sau în scris, viaţa palpită la orice colţ de stradă şi aerul tresare la fiecare cuvânt rostit sau respiraţie şuierată, la fiecare damf ce ţâşneşte în cele mai neaşteptate locuri.

Toamnă încărcată de frunze rătăcite! Cafeaua e caldă şi aromată, gândurile sunt  binevoitoare, pozitive cum se spune de la o vreme încoace. Cuvintele se rostogolesc într-o uriaşă  brambureală:

-  O ştii pe Papadopolina?

-  Aia, de a fugit de la bărbat‘ su în cămaşă de noapte?

-  Nu dragă, aia e din altă piesă. Eu zic de asta care a declasificat dosarele …

-  Da, tu! Am auzit. Cică  Bismark ar fi fost răpit de terorişti …

-  Cine, căţelul Papadopolinei?

-  Bismark de la …

-  Că bine zici! Am auzit la Georgette, coafeza.

-  E şi- un proces pe rol: Papadopolina versus  Bismark.

-  Drept să-ţi spun, măi, dragă, mă plictisesc procesele. Nu au nimic chic şi se termină cu happy end. De obicei baba fuge cu banii.

Toamnă ciocolatie, miez de noiembrie. Copacii şi-au încrucişat braţele şi aşteaptă cuminţi zăpada. Trag totuşi cu ochiul la freamătul de pe străzi. Frânturi de vorbe ajung la crengile lor. Noiembrie cu soare răsfrânt peste epiderme aspre, prăfuite. Zâmbete tulburii şi glasuri sparte.

- Popeasca se tot laudă că-i are la degetul mic pe moguli.

-  Braşoave, tu! E în fişa postului ei …

-  Că bine zici! Pe-asta ai auzit-o?  De pe surse: diseară, va fi transmisă la oră de maximă audienţă o emisiune despre limbaje utilizate pe timp de criză …

-  Ce bine, tu, că s-au gândit la asta! Că nu mai ştie omu’ : care-i dreapta şi care-i stânga …

-  Nu fii proastă, dragă! Se vând la grămadă …

Noiembrie de toamnă ciocolatie, ceaşca e goală. Închid  furioasă Radio Gamelle. Ultima picătură de cafea tremură stingheră ca un zâmbet uimit. O las lângă zaţul de pe fundul ceştii. Mă ridic de la masa din cafeneaua pustie şi mă îndrept spre uşă. În dreptul ei un domn elegant, cu un zâmbet frumos pe buze, cu  pălărie cu boruri largi, îmi face semn să mai zăbovesc . Caută înfrigurat prin buzunare şi, oarecum descumpănit, rosteşte cu voce caldă, dar fermă:  Ăştia sunt ceva de speriat , mon cher!

Tac, vrăjită de vocea şi, mai ales, de ţinuta lui. Are privirea tristă, deşi zâmbetul frumos îi străluceşte pe chip. Îmi ridic gulerul de la haină şi, înainte de a ieşi, rostesc simplu: Să trăieşti, nene Iancule!

De la evenimentul care a avut loc ieri la palatul Şuţu, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la moartea Iuliei Hasdeu.  Voi renunţa la cuvinte de data asta şi voi lăsa imaginile să spună câte ceva despre evenimentul care s-a desfăşurat în amurgul liniştit de la palat, punând parcă mai bine, în lumina ce se cernea prin ferestre, cuvintele Iuliei:” … nimic nu mă interesează şi nu îmi place mai mult decât să discut despre ştiinţă, literatură sau artă cu colegii mei de la Sorbona sau cu profesorii mei şi cu prietenii noştri.”

Crina Bocşan Decusară( stânga) – preşedinta Asociaţiei UNESCO, Iulia Hasdeu

Ana Maria Geană ( dreapta), secretar

Elevii şcolii generale 31 din Bucureşti, alături de profesoara lor, interpreţi ai unui fragment din piesa Iuliei Hasdeu, Domnişoara ursuză.

Octavian Sava, interpret al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, într-un interesant colaj epistolar realizat de Octavian Onea, între Hasdeu tatăl şi Iulia, fiică.

După o zi plină cu…de toate, am gasit  pe mail acest filmuleţ… Cred că merită să îl vedeţi şi voi.

Hasdeu vs Hasdeu

Invitaţie

Joi, 12 noiembrie 2009  ora   16

la Palatul Şuţu (Muzeul de Istorie a Municipiului)

va avea loc procesul literar :

Hasdeu vs Hasdeu

cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea Iuliei Hasdeu.

Participă la proces istorici si critici literari, scriitori, profesori, studenti şi elevi.
Din dramaturgia Iuliei Hasdeu vor fi interpretate fragmentele:
- L’ami de Traian – Formaţia Bernadette Plageman et Geoffroy   Peverelli( Franţa )
– Domnişoara Ursuză  – Trupa Ghiocei a Şcolii Generale Nr. 31, Bucureşti

Eveniment organizat de Asociaţia Culturală Iulia Hasdeu —  Club UNESCO

pentru contact:
Asociaţia Culturală Iulia Hasdeu-Club UNESCO
Bucureşti, Str. Franceză, nr. 14
Telefon 0724 534 802, 0731560 351 Fax +4021 250 7163
Mail: iuliahasdeu_assoc@yahoo.com Web: www.iuliahasdeu.ro

Avem şansa să vorbim limba română, bogată în nuanţe, voluptoasă ca o hetairă misterioasă şi,  mai ales, savuroasă. Despre  toate aceste atribute ale limbii materne , voi scrie însă cu altă ocazie.

Azi,  mi-ar plăcea să vă invit la o ceaşcă de vorbă, aşa ca între prieteni, iar ca prieteni putem vorbi despre orice. Ipoteticul orice poate fi o iluzie însă, în momentul în care, eu nu aş reuşi să transmit o idee şi, intenţia mea, oricât de validă ar fi, ar deveni şchioapă.

Ceaşca de vorbă are aromă de comunicare. Primul gând legat de comunicare – despre care psihologii scriu cu plăcere, în timp ce noi, oamenii, ne plângem că ne dă bătai de cap- e legat de cuvintele Iuliei Hasdeu, o fată înţeleaptă: ” Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conţinut al ideii mele.”  O asemenea dorinţă ne înfioară, dar câţi sunt cei care reuşesc să transmită întregul conţinut al unei idei?  Dificultatea comunicării creşte când, discrepanţa între dorinţa de a transmite şi totodată emoţia faţă de reacţii sau pur şi simplu nepăsarea pe de o parte, şi rezultatele concrete ale actului de comunicare, pe de altă parte, creează un discomfort evident.

Observ cum tot mai mulţi – îndeobşte vehemenţi – sunt cei care consideră că acolo unde îşi au ei locul, nu mai e nevoie de nimeni, uitând că ceea ce transmitem nu e decât o nuanţă din multitudinea de nuanţe ale aceleiaşi idei. Dacă nu acceptăm o asemenea evidenţă, nu putem nimeri nici o ţintă. O astfel de acceptare presupune recunoaşterea supremaţiei bunului simţ care nu are nimic de-a face cu isteriile limbajelor de tipul:” noi ştim, ei nu ştiu, noi suntem deştepţi, ei sunt proşti, noi suntem puţini, ei sunt mulţi, noi simţim, ei sunt nesimţiţi, noi suntem oameni, ei sunt animale etc.”  Einstein spunea hâtru despre bunul simţ că  ”este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de optsprezece ani.”

Transmitem o parte din idee, chiar dacă ne dorim mai mult. Acceptăm sau nu, tot aia e, că ideea/opinia personală nu rezonează perfect  în armonie plicticoasă sau divină cu ideea/opinia celorlalţi. Există însă şansa ca ea să rezoneze totuşi  cu o singură persoană.  Dacă opiniei  personale  i se alătură – chiar şi prin contrast- opinii diferite , dobândim informaţie şi  experienţă. Ştim să ascultăm?

Aprecierea gradului de comunicare eficientă are în vedere  realitatea conform căreia dezbaterile  pornesc de la punctul zero, echivalent cu acceptarea reperelor valorice, morale şi spirituale ale umanităţii. Dezbaterile sunt aerul proaspăt de care avem nevoie, numai să nu se transforme în stări conflictuale. Un astfel de model  nu e la îndemâna unui popor atât de năvalnic temperamental , cum suntem noi, românii. Legenda legată de ciobanul din Mioriţa care se resemnează în faţa unei posibile morţi, provocate de un seamăn de-al lui, cu gustul fatalităţii poetice, mi s-a părut de multe ori neverosimilă. Nu pentru că nu m-a emoţionat baciul moldovan – ca etalon de înţelepciune, ” şi de-o fi să mor….”- , ci pentru că mi s-a părut  a fi  mai degrabă un model propus de creatorul popular pentru a reechilibra balanţa. Latinitatea – dar suntem şi daci -, peste care s-au suprapus când  miasme, când  miresme ale Orientului, toate la un loc l-au creat, într-o notă  fatal fanariotă,  pe contemporanul care nu mai are răbdare şi disponibilitate de a asculta, de a accepta opinii diferite. Tot mai mulţi şi mai vehemenţi sunt cei care vor să-şi instaureze imperiul, într-o societate aflată în degringoladă , o societate în care revoluţiile morale nu sunt nici pe departe  încheiate!

Comunicarea are nevoie de  parteneri ce admit sincer că adevărurile sunt parţiale, relative.  Dezbaterile devin antrenante, interesante, când puncte de vedere contrarii sunt susţinute cu  bun simţ, cu umor, cu detaşare şi în respectul interlocutorului, oricât de diferit ar fi el. Când dezbaterea  ajunge la limita conflictuală, se impun retragerile cuminţi, senine, pline de  speranţa că va exista o dată viitoare care va face posibilă comunicarea. Aş putea să scriu pagini întregi despre cei care acceptă teoretic asemenea principii, dar  când sunt în toiul unor dezbateri adoptă atitudini contrare. Amuzante şi dezolante în acelaşi timp sunt situaţiile pe care le găsim în politică şi să nu vă surprindă şi în …atelierele literare. Sunt două exemple din mulţimea ce pot fi date.

Comunicarea eficientă inventariază problemele care macină comunităţile printr-o  abordare coherentă,  pornind de la exemplul personal: ce anume realizăm fiecare la locul nostru şi apoi intenţia de  remodelare, de rezolvare al problemelor inventariate. Când e cazul să demolăm ceva , ne luăm măsuri de precauţie, astfel încât să nu existe pierderi colaterale. M-au fascinat dintotdeauna  construcţiile şi demolările. O dată am avut privilegiul să asist la demolarea unei clădiri. Era multă lume adunată ( aşa cum vedem deseori la televizor), la o distanţă apreciabilă de clădirea ce urma a fi demolată. Mă uitam curioasă la mulţimea strânsă în acel loc. Pe chipul oamenilor se citea emoţia şi era evidentă starea de armonie colectivă, o anume graţie divină a mulţimii. Oamenii adunaţi erau o singură entitate  căreia i se comunicase perfect că acea demolare e inevitabilă, că ea trebuie realizată pentru binele comunităţii. Asistam la o demolare utilă. În locul respectiv urma să se amenajeze un parc imens. Clădirea demolată fusese mai demult  un penitenciar. De câte ori îmi vine în minte acea amintire, o iau ca pe un etalon de comunicare totală. Sigur că poate fi şi o poveste … Poveştile sunt însă şi ele căutate de …suflet.

Comunicarea e vitală şi nu o boierie, un atribut al celor care se laudă  că-l citesc şi înţeleg pe Eliade sau Cioran. Comunicarea e facilitată de cărţi, dar  îşi găseşte adevărata menire când  se realizează nemijlocit între oameni diferiţi  (educaţie, cultură, apartenenţă socială etc.), ajutată fiind de  limbaj/cuvânt, haină decentă  sau indecentă a gândirii.

Calamităţile umane au pornit de la lipsa de comunicare şi e nevoie de un abecedar al ei. Pentru unii pare o floare la ureche: ei au senzaţia că reuşesc să comunice, mulţumindu-se cu acceptări din categoria apă de ploaie :  eu sunt de parerea lui X sau părerea mea e că  X are dreptate .  Ne mai amuzăm cu oarece tristeţe, văzând în jurul nostru încrâncenarea fără vârstă , tradusă sub formă de sentinţe, aşa cum instanţele de judecată decid şi dau  soluţii (nu de puţine ori discutabile în justiţia românească). Cum ar trebui să procedăm în astfel de situaţii? Să rugăm, să atenţionăm că  e posibil să fie vorba de licori contrafăcute şi nu de adevăruri?  Să atragem binevoitor atenţia că nu e suficient, ba uneori chiar devine suspect când avem mereu dreptate?  Din nu ştiu ce motive străine de natura umană sunt tot mai mulţi cei care-şi alcătuiesc comunităţi bazate pe similitudini de opinii de genul de  la naşul pân’ la finul.

Poate că nu e prea relaxantă ceaşca mea de vorbă, tema e însă esenţială. Mai subliniez doar  că eficientă e  comunicarea ce invită la  dialog, la dezbateri, în nici un caz la consens. Reafirm complexitatea comunicării, faptul că e greu să comunici, dar nu imposibil. Dificultatea comunicării generează tot felul de situaţii uneori hilare, alteori conflictuale şi nu de puţine ori exprimăm o anume idee, iar cei ce o receptează au înţelegeri diferite, ba chiar se poate întâmpla să se înţeleagă cu totul altceva , iar expresia unde dai şi unde capră pare a fi,  în acele situaţii, cea mai potrivită.

Dar  oricât de   dificil e să comunicăm unii cu alţii  singura soluţie e  să comunicăm.

E verde!

Să fiţi iubiţi!