Fragmentul  4

♦

Frigul îi muşcă din fiecare fibră. Cortul militar lipit de peretele stâncii îşi foşneşte foile îngheţate. Un murmur absurd! Sacul gros de dormit în care a aţipit îi strânge trupul. Întinde o mână spre termos. De-ar mai fi  rămas măcar puţină cafea în el! Ciuleşte urechile. Nu se aude nimic. O linişte suspectă învăluie muntele. Cu un efort de voinţă se scoală. Lumina albastră a nopţii pătrunde prin fantele cortului. Îşi caută cu privirea pipa. E lângă telefonul mobil, alături de săculeţul cu tutun Peterson, cumpărat luna trecută de la Dublin. Termosul e şi el prin preajmă, lângă şuba groasă potrivită pentru muntele pe care filmează. Cafeaua e caldă, parfumată şi tutunul îi dă o savoare în plus. Îşi ia telefonul, pipa şi, după un moment de ezitare, bagă în buzunarul  uriaş al şubei termosul cu câtă cafea mai are în el. Dă la o parte foaia de cort de la intrare. Albastrul proiectează pe stânca netedă stele de diferite mărimi. Îşi ciuleşte urechile: în liniştea pietrei aude fiecare picătură de stea prelinsă pe muntele Surianu. Se uită atent de jur-împrejur. Nici ţipenie. Celelalte două corturi suspină alene într-un vis neştiut. Câteva secunde rămâne  nemişcat în faţa cortului. Se întreabă dacă are la el  lanterna cu bateria puternică. Vrea să intre în peşteră. Mai trage câteva fumuri din pipă. S-a trezit de-a binelea. Cele câteva ore de somn l-au ajutat să depăşească oboseala acumulată  de-a lungul  a două săptămâni de filmări, aici, în munţi. Priveşte atent zidul de piatră, pierdut în negura nopţii şi crestele muntelui, desenate sub lumina stelelor, capătă forme ciudate. Se aşează pe un bolovan, la câţiva paşi de cort şi ascultă mai atent  şoaptele nopţii. Un murmur se ridică din adâncul pietrelor, iar în faţa lui se adună umbre uriaşe, încolonate umăr lângă umăr. Înălţate spre lumina stelelor, capetele lor acoperite  cu căciuli de blană adună  lumina din jur. Sunt  torţe aprinse ce vor să ardă până la capăt. Intră într-o lume misterioasă, despre care se ştie puţin. Nu va  putea să mai dea înapoi, să se retragă sau să fugă. Sufletul lui de luptător nu îl înşeală. Mesajul din Pergamentul Dacilor Liberi va fi lăsat liber ca Şoimii Regali de pe Muntele Sacru. Îşi scutură pipa de ultimile fire de tutun şi o bagă liniştit în buzunar, apoi îşi închide toţi nasturii de la  şuba cea groasă şi intră…

♦

- Mărite Zamolxis, aşteaptă să intre Dacul  ce-aduce  solia de la bărbaţii tarabostes.

–  Stop! Taie. E prea clasic. Ţi-am spus să modifici!

Badre îşi trece o mână peste chip, ca şi cum ar alunga o nălucă. Îi face semn lui Dick să se apropie şi se retrag într-un un colţ al peşterii unde e echipa de costumieri, care dipar în tăcere, lăsându-le libere masa şi scaunele pliante.

♦

Ana  rătăceşte tăcută prin preajmă peşterii, luând aminte la copaci, la iarbă şi la piatra muntelui. E uimită de  muntele Surianu: aude  parcă suspinele de agonie ale dacilor tarabostes. Ultima lor luptă…  Se opreşte în dreptul unui uriaş bolovan de piatră albăstrie şi instinctiv ridică mâinile, deschide degetele şi le răsfiră în formă de stea cu zece colţuri.

- E aproape bine, numai că nu se simte starea de profund extaz…

Ana se întoarce uimită şi la nici doi paşi de ea îl vede  pe Michel care tot trage din pipa lui. Cu greu îşi ascunde un soi de repulsie.

- Crezi că e necesar să tot fumezi aici, în creierii munţilor?

Michel nu ia în seamă vorbele ei şi continuă:

- Ca şi vlăstar neprihănit al dacilor tarabostes, ar trebui să ştii că Marele Preot ţi-a arătat cum se desăvârşeşte gestul de închinare.

- Michel, te respect ca regizor, dar tu crezi că ştii mai bine sau simţi mai bine decât mine acest munte?

Tăcerea amplifică o anume stare de încordare…

- Te limitezi la rolul meu de regizor. Numai că eu sunt mai mult decât un conducător efemer al unei producţii cinematografice.

- Rolul meu e să…

-  Da, eşti o fată, hmm o fecioară neprihănită, o frumoasă tarabostes care păzeşte prima sală…

-  Cel mai mult mă enervează că ai hotărât să muţi simbolurile din Bucegi, aici. Acolo sunt vârful Omul, Sfinxul…

- Da, aşa e, numai că aici au agonizat dacii…

-  Ai viziuni masochiste…

-  Poate…

- Şi cum spuneam sunt o fecioară tarabostes. Ce e dincolo de prima sală?

- Nu cred că Badre o să-ţi spună, oricât de prietenă ai fi tu Teo…

- Femeile nu au voie să ştie. Sunt păcătoase.

- Dacă ar fi numai asta!

Se uită la el din ce în ce mai uimită. E conştientă că amândoi amestecă planurile: regizorul, actriţa trăiesc clipele dacilor din filmul care probabil că se va numi Pergamentul dacilor. Un soi de convenţie pare a accepta o asemenea interferenţă.

-  Crezi că Ana, copila dacă tarabostes, a greşit când s-a îndrăgostit de acel fecior frumos? O singură noapte l-a iubit. Atât! O noapte de iubire…

-  Zamolxis îi poruncise fără iubire…

- Şi-atunci a închis-o în peşteră. Ahh, ca să nu mai pun la socoteală că l-ai silit pe Badre să accepte iar o năzdrăvănie de-a ta. Ştii bine că în grotă erau  de fapt trei zâne…

- Da, aşa spune legenda, dar lasă că şi una e prea de-ajuns.

Ana surâde trist. E limpede că nimeni nu poate separa perfect partea personală de oricare adevăr  sau poveste.

Michel se uită la ea şi la stâncă şi, brusc îşi aduce aminte, că are o mare problemă legată de  cum ar putea să sugereze mai bine în film Steaua Dacilor, dătătoarea Pietrei magice. O chestiune de decor încă nerezolvată. Şi fără să mai spună un cuvânt dispare după stâncă.

♦

- Mărite Zamolxis, de prea multă vreme taci, retras, aici, în muntele sacru.

- Dacule , de ce ai venit la mine?

- Ne căim, de sute de ani suferim… Am tot căzut, uneori ne-am mai ridicat, datorită credinţei…

- Prea puţini dintre voi au credinţă adevărată. Aţi pierdut gustul libertăţii, v-aţi aşezat la masă cu tâlharii, le-aţi dat tot ce aveaţi… Femeile voastre au născut prunci plămădiţi cu tâlharii…

- Ce altceva puteam face? Şi tu ai fost om, ai uitat? De ce nu ne mai iubeşti?

- Dacule, nu confunda greşeala omenească cu trufia, cu lăcomia, cu pierderea credinţei…

- Imperiile au adus bunăstare…

- Cui? Vouă, dacilor?

- Nu aveam nimic…

- Aveaţi muntele, copacii , izvoarele, turmele nesfârşite… Mă aveaţi pe mine, pe Marele Lup Alb…

- Ştim şi ne căim!  De câte ori nu am căzut…  Ne iartă, mărite!

- Stop! Refaci textul de la Imperiile au adus bunăstare şi te axezi  pe acest subiect cam două-trei cadre…

Badre  se apropie de Michel , îi şopteşte la ureche:

- Am voie să merg până unde vreau eu…?

- De data asta facem cum vrem noi. Suntem luptători, chiar dacă tu te mai încurci printre fuste…

Râsul lui Michel răsună în muntele Surianu ca o  promisiune…

♦♦♦

Va urma

Articol inspirat de…oglindă în

Indiferent de nuanţa zilei, florile mă ajută  să pornesc de la ele şi să mă întorc, seara la ele. Încercaţi să vă stabiliţi un punct zero al privirii şi ziua vă va fi mai simplă, mai uşoară…

Trandafirul chinezesc, un vechi prieten…

Violete…

O seară  armoniosă…

…trădare şi iubire pe scena teatrului Naţional, sala Amfiteatru.

Aseară,  acolo,  lângă scenă , în ritmul melodiei La maladie d’amour

am  vizitat o casă izolată la malul unei mării.  O casă în care locuieşte o celebră actriţă , Marga… E toamnă şi e frig! Marga e singură. Îşi aşteaptă fiica, pe Maria. Pas cu pas, textul se înfiripă sub ochii mei : se adună suav detaliu după detaliu, replicile se succed calm… Ca marea înainte de furtună.  Michel Sardou îşi cântă melodia, Maria apare. Mamă şi fiică, faţă în faţă! Chipurile lor capătă strălucirea marilor tragedii. Se mai rosteşte un nume:  Ştefan, iubitul mamei, scriitor talentat  de care Maria se îndrăgostise cu câţiva ani înainte.  Marga, Maria, Ştefan… iubire şi trădare, crâmpeie de viaţă surprinse cu un condei delicat de femeie, Ana Maria Bamberger.

Şi ce să scriu eu despre Marga, Olga Tudorache?

Nu  cred că am  cuvinte potrivite… Vocea ei,  replica ei , jocul ei pe scenă au curs peste mine ca lava unui vulcan. M-au copleşit şi m-au strivit.  Năucitoare femeie-artistă!

Maria, Cecilia Bârbora, eleva ei, fiica ei de spectacol…

Ştefan, nimeni altul decât George Motoi…

Un spectacol răscolitor de simplu, rupt din viaţă…

Mi-a plăcut atât de mult  aseară, în sala Amfiteatru, încât am uitat cine sunt.

edit later: Dintr-o  frumoasă relaţie de viaţă între Ana- Maria Bamberger şi doamna Olga Tudorache s- au născut textele Noiembrie, Portretul Doamnei T, scrise special pentru artista care a împlinit optzeci de ani.

Masca pe care unii oameni şi-o pun poate fi mai esenţială şi mai adecvată fiinţei decât faţa pe care o au.

Lucian Blaga

Despre spontaneitate şi naturaleţe într-un material ce va apărea azi  în revista

O zi  frumoasă!

Un colţ desprins din realitate…

Filantropica, 2002

regizor: Nae Caranfil

distribuţia: Gheorghe Dinică,  Mircea Diaconu, Mara Nicolescu

Azi, florile mele,  din nou, vă surâd!

Surâs vesel, de toamnă ce încă mai e…

Surâs de crizanteme crude şi de crăiţe coapte…

Surâs de satisfacţie a clipei stropite de soare…

Lumini şi umbre: surâs de toamnă şi de iarbă…

Fragmentul 3

♦♦♦

Îşi strânge tâmplele şi degetele-l ard. Durerea de cap îi irită simţurile şi-l revoltă până la scârbă. Abia a închis telefonul.  Nik, americanul, pe care-l întâlnise înainte de plecare, în restaurantul lui Michalis, a ţinut să-i reamintească tăios că dacă va apărea în text o referire cât de mică la supravegherea electronică a omenirii şi la controlul mass media, nimeni nu va fi răspunzător de urmări. Respiră adânc. Noroc că sunt într-o pauză de filmări, iar el a dat o fugă, aici, la cabană, la Prislop, unde se află cartierul general al  echipei conduse de Michel. Nebunul şi i-a pus pe toţi în cap!  Are o obsesie cu Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, de langa Piatra Geto-Dacilor. Răcoarea muntelui pare să-i mai ostoiască durerea de cap. Zâmbeşte la gândul că aiurita de Teo, tot făcând ea traduceri peste traduceri, l-a învăţat cuvinte atât de stranii. Face câţiva paşi în jurul cabanei şi prin pânza  albastră a muntelui îl zăreşte pe Dick . Se opreşte intrigat, furios chiar.

- Ce e cu tine aici? Nu trebuie să înveţi textul?

- Auzi, Meştere, las-o-ncolo de şmecherie! Sunteţi atât de misterioşi cu toţii, că eu nu mai înţeleg nimic!

- Tu eşti plătit să-ţi spui vorbele.

- Aşa o fi, dar mă duce şi pe mine mintea să văd ce se petrece pe-aici. Fii atent!  Stăm pe dinamită. După ce vom filma la Peştera Valea Stânii…. Ca să nu mai zic de dublele trase la Santamaria de Piatra şi Poarta Raiului… Michel parcă e în transă.  Nu vă jucaţi cu chestiile astea!

- Ce dracu oţi fi având toţi cu mine? Între gânduri şi dorinţe, măcinat de compromisuri, cum să mai zbor?

- Păi dacă vrei să zbori, nu uita de atacul escadronului.

Badre îl priveşte direct în ochi. Aruncă vorbele mai mult la plesneală, cu intenţia de a avea o confirmare.

-  Să atacăm frontal  în dispozitiv de săgeată.

- Eşti total aiurea! Cine crezi că ştie exact cine sunt şi câţi sunt?

Dick dispare  în cabană.

Rămas doar el cu muntele, Badre tresare. Din cerul pe care îl simte atât de aproape, vin spre el impulsuri de la rude de sânge. Ancestral… Fie ce-o fi! Marele lup Alb! That’s it! E năucitoare arderea! Naşterea scenariului coincide cu pregătirea şi producţia. Motor! Pelicula 1, Lupul Alb şi Peştera Valea Stânii.

♦

Va urma

♣ Să aştepţi oricât. Să aştepţi orice. Să nu-ţi aminteşti, în schimb orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

∞ Octavian  Paler ∞

edit later: Anotimpuri

De instrumente în Franţa ( *Paris )

De suflete în România.