Titus Vijeu despre Îngerii din Moscopole

Mulţumesc Radio România Cultural  şi lui Titus Vijeu pentru prezentarea romanului  pe care o puteţi asculta aici … Ingerii

Despre Îngerii din Moscopole

Un articol semnat de scriitorul Ioan Groşan, în revista Cafeneaua Literară , pe care mi-ar face plăcere să-l citiţi şi pentru care exprim modeste şi sincere mulţumiri atât autorului, cât şi revistei ce l-a găzduit.

Despre romanul Îngerii din Moscopole, editura TracusArte

Câteva vorbe, marţi, 28 februarie, ora 21,30  la Radio România Cultural în cadrul unei emisiuni despre comunităţi, realizator Titus Vâjeu.

 

Tehnica aşteptării

Nu-mi amintesc să mai fi măsurat timpul în felul ăsta! Cu  nerăbdare şi smerenie, speranţă şi teamă! Un amestec cu gustul sălciu. La răscruce de gânduri şi vise, când trupul şi sufletul cochetează cu nemurirea, silită să aştept, în vâltoarea unor interogaţii şi spaime, doresc să gust, din nou, bucuria dimineţilor cu miresme de pâine prăjită şi cafea aburindă. Cu sufletul ciopârţit de teama că timpul mă fentează, deşi eu am fost fair, singura opţiune rămâne aşteptarea măsurată cu paşii răbdării, iar realitatea rămâne suportabilă dacă îmi fur din suflet o amintire pe care s-o aştern pe-un colţ de canapea…

Essaouira este un port situat pe coasta Atlanticului, la nord de Agadir, vest de Marrakech şi sud de Casablanca, înălţat“în milocul deșertului și al vântului, acolo unde nu era nimic“, graţie unui sultan care a apelat- pe la 1700 – la un arhitect francez, să-i construiască oraşul cu turle albe, sărutate de soare şi pescăruşi, cu străzi înguste, întortocheate şi cotloane magice unde răsar locuinţele sau micile palate riad ce dezvăluie, fără ostentaţie, conceptul islamic despre femeie şi grădină…

Îmi amintesc de serile, când magicianul, din apropierea vremelnicei locuinţe de la Dar Loulema, mă învăţa cum să respir vise sau îmi spunea cu oarece uimire, că de vreme ce-mi place locul, de ce să nu rămân acolo, măcar câteva luni, cât să scriu o carte…

… să privesc luciul straniu al oceanului, să pricep susurul sau vuietul valurilor şi deznădejdea muezinilor… Tăceam, îl ascultam, lacomă de senzaţii şi culori şi, când mi-a mărturisit că bucur locul cu chipul meu de berberă, am avut revelaţia că, dintre toate fantasmele de femeie, aceasta ar fi cea mai neobişnuită şi ar putea avea ca posibilă tălmăcire: o viitoare carte.

.

Petit exercice de tranquillité

Tocmai ce-am primit precorectura textului revizuit al romanului Încă un pas(Echinox, Cluj, 2007).

.
Un fragment ales la … întâmplare?:))

” Versailles, incredibil! Căsuţa prietenului lui Claude se găseşte la Hameau, copie a satului unde Maria- Antoaneta făcea pe lăptăreasa. De fapt, căsuţa are un mic etaj, o curte interioară cu o grădină superbă. Extrem de izolată! Administrată de un bătrân unchi al proprietarului, un omuleţ jovial şi amabil care îi înmânează lui Claude cheia de la intrarea principală şi-i explică regulile casei, în timp ce priveşte puţin curios femeia din Est, oarecum exotică. Nu se poate abţine să nu-i strecoare:

-Madame, încântat să vă cunosc! Îmi dau seama, pe bună dreptate, că femeile din Est sunt adorabile. În plus, am auzit despre românce cât de frumoase şi inteligente sunt!

- Da, domnul meu! Nu vă îndoiţi de asemenea adevăr!

Râsul ei izbucneşte în cascadă: plin de viaţă, de o senzualitate debordantă.

- Am totuşi o nedumerire…

- Vă ascult!

- Cum sunt bărbaţii voştri? Vezi, doamna mea, zâmbeşte subţire père Gilles- aşa l-a strigat Claude-,mă întreb cum rezistă ei la atâta frumuseţe?

- Rezistă! Antrenaţi din vremuri străvechi să nu preţuiască frumuseţea şi inteligenţa femeilor lor…

Glasul e trist, atât cât să nu tulbure totuşi atmosfera calmă, caldă a locului.

Bătrânul o priveşte, puţin contrariat şi repetă, de câteva ori, c’est pas normal ça, apoi se retrage discret.

Câteva minute, liniştea domină.

Claude şi Smara, în picioare, unul lângă altul, în livingul încălzit de la focul ce-şi susură şoaptele în şemineul zidit cu rocă de mare, frumos lustruită, simplu şi elegant. Primul, îşi revine Claude: o prinde de mână şi o conduce spre canapeaua din piele roşie, din mijlocul încăperii.

- Chérie, relaxează-te cât pornesc caloriferele şi dau o raită pe la bucătărie, să văd cum stăm.

- Chiar am să închid puţin ochii.

- Uneori, vorbeşti atât de ciudat!

- Ai observat nu?

- Dar îmi place să te ascult: vorbele tale au ceva straniu. Cu siguranţă, eşti o femeie interesantă.

O sărută pe frunte, apoi se îndreaptă spre uşa ce dă în holul, de unde pornesc în mai multe direcţii alte încăperi.”

*** capitolul Călătoria***

Portret de autor la Radio Shalom Bucureşti

Şi imagini din emisiunea Portret de autor, aici…

Întâmplător sau nu, aseară, am citit şi un fragment din romanul Între timpuri a cărui intrigă dezvăluie frumoasa prietenie dintre românul creştin( Tudor) şi  evreul( Arnold). Un fragment despre semnificaţia Purimului.

Edit later:

Portret de autor

 La Radio Shalom Bucureşti, astăzi, la ora 18 

Eu şi textele mele, în dialog cu scriitorul Mihail Grămescu. )

Vă aştept, cu emoţie şi drag! )

Săptămâna viitoare

Îngerii din Moscopole, Editura TracusArte, la un pahar de vorbă caldă )

- Marţi, 14 februarie, ora 20,30 la Mojo Club, alături de Ovidiu Mihailescu, Adrian Fetecău şi Dan Caramihai;

- Miercuri, 15 februarie, ora 18 la Radio Shalom România, în emisiunea Portret de autor, realizator Mihail Gramescu;

Punct şi de la capăt

Cartea, o dată tipărită şi plecată în lumea largă, aduce puţină moarte în sufletul celui care a scris-o. Aşa am simţit, de fiecare dată, dincolo de suspinul de uşurare, ivit după cuvântul Sfârşit.
Astăzi, deloc întâmplător, renasc  din vorbele Îngerilor din Moscopole, iar paşii gândului mă poartă spre Bitolia, prima oprire a moscopolenilor ce au reuşit să scape din vâlvătaia focului şi tăişul sabiei lui Ali Pasha.

Personajele mele poposesc în minunatul oraş, mai precis pe strada Sirok Sokak  unde, în secolul XVIII, înflorea comerţul şi străluceau locuinţele bogaţilor întreprinzători negustori armâni, stradă pe care se află şi clădirea, unde fraţii Ianache şi Milon Manakia au deschis primul atelier fotografic.
Aşadar: Motor! Pelicula 1 Costa Cegani )

De-a plânsul şi vardistul

Visa aşa de mult, încât dimineţile avea impresia că nici nu apucase să pună geană pe geană. Deschidea, cu precauţie, pleoapele. Îşi trăgea însă, imediat, pătura până deasupra capului cu un soi de panică şi dezgust. Sub pătură, avea răgazul să-şi modeleze zâmbetul. Când se simţea suficient pregătită, o arunca cât colo, sărea din pat, evitând să privească în jur. Putea păşi corect şi apăsat, fără să mai ia seama la  un decor pe care-l ştia pe dinafară: patul uriaş, dulapul din faţa lui, televizorul din perete, icoana din argint ce reda o Marie senină şi neştiutoare, alături de un crucifix dramatic. Decor previzibil, deloc complicat, nici colţuros, nici rotunjit, liniştit şi cuminte, precum femeia preaştiutoare şi fără chef de amăgiri, prea puţin doritoare să păcălească timpul ce i se arăta tulburător de fidel, cum nici un iubit nu reuşise. Se mai lupta totuşi cu nişte arsuri, în capul pieptului şi o foame animalică de răspunsuri o săgeta, în fiecare dimineaţă. Se ducea la baie şi se privea lung în oglindă. Nu vedea nimic schimbat: acelaşi chip, o idee trist, aceeaşi ochi obosiţi, aceleaşi buze senzuale. Prea multe contradicţii pentru o fărâmă de chip! Nu se pălmuia, se trezea, în schimb, că-şi masa obrajii cu un strop de cremă hidratantă, chipul i se îmbujora şi ochii începeau să capete strălucire. Nu înţelegea cum de plâng atât de mult şi de uşor femeile. Primul gând al dimineţii! Îşi amintea că, în copilărie inventase un joc năucitor căruia îi dăduse un nume: De-a Plânsul şi Vardistul!  Avea reguli  puţine: ea trebuia să-şi pună în gând să plângă, lacrimile să curgă, uşor la început, apoi din ce în ce mai rapid, până să i se împletească în codiţe pe obraji. Reuşea, apoi le culegea, cu vârful arătătorului, le apropia de buze şi le gusta: i se păreau foarte puţin sărate, dar aveau gustul sălciu şi-i strângeau limba. Categoric, nu erau  bune la gust. Atunci, apărea  şi vardistul care fluiera. Din pământ, din iarbă verde, răsărea Jupânul Râs, obrajii i se uscau şi…   exersa  jocul, până se convingea că vardistul era cel mai bengos.