Bună dimineaţa, Piaţa Universităţii!

Dimineţile, mă cuprinde speranţa că azi e mai bine decât ieri şi n-are cum să nu fie, de vreme ce-mi inventariez erori, cu dorinţa de a nu le repeta.  Îmi (re)vin în minte erori sau inocenţe de cetăţean, din vremea lui 21 decembrie ’89, când Bucureştiul, copleşit de bucuria mulţimii- bucureşteni cu ochii în lacrimi care poposeau pe străzi şi se îmbrăţişau- îşi etala frustrările celor cincizeci de ani de comunism şi, sub  magica baghetă a dorinţei majorităţii, le transforma în bucurie. Istorie! Fericită, credeam că va dura şi va da roade. Pe vremea aceea, acordam nelimitat credit reperelor intelectuale, vizualizam verticalitatea celor de la balcoane şi credeam în forţa lor de a curăţa structurile comuniste, infiltrate de activiştii şi securiştii dăunători, cu dumnezeiasca credinţa în democraţie, convinsă că vom pricepe, cu toţii, valorile şi marile ei responsabilităţi, pas cu pas, iar cei aleşi vor da consistenţă şi clasă instituţiilor. Mă rugam ca legea, startul spre libertate şi competiţie să fie corecte şi, cât mai puţini să trişeze iar, când o fac să fie penalizaţi şi amendaţi. Cât am crezut şi cât am aşteptat? Nepermis de mult! Ceea ce iniţial, se definea ca inocenţă, s-a transformat în greşeala de a crede că lăcomia, meschinăria, bunul plac, manelizarea cotidianului vor fi amendate de acele repere intelectuale care-au avut, în primă instanţă, acces la factorii de decizie. O aşteptare ce a luat chipul eşecului. Exemplele sunt de notorietate! A mai fost o vreme, când mi-am dat seama că nici prin vot nu pot amenda derapajele[voturi furate?!?], deoarece metehne ancestrale s-au perpetuat, repere valorice au dispărut, iar monstruoasa coaliţie din jurul banului public, mi-au dat măsura vulnerabilăţii. În 2005, m-am apucat de scris- cărţi bune sau rele- în încercarea de a mă proteja. Cărţile însă nu se pot scrie sub Clopot de Sticlă sau în Turn de Fildeş. Când îmi părăseam podul, mă cuprindea scârba şi fiecare pas, dincolo de poarta casei, devenea dureros. Până în ziua de 14 decembrie, când  simplii necunoscuţi atât de diverşi pe care nimeni nu şi-i mai revendică[ce bine!], m-au învăţat să sper din nou!  Din acea zi şi până azi, în fiecare dimineaţă, realizez ce noroc avem că Dumnezeu ne mai dă un picior în fund.[Petre Ţuţea]
Ce drag îmi e de oamenii din Piaţa Universităţii! Aşa cum sunt! Cu certitudine vor pricepe că, fără partide şi oameni politici, democraţia s-ar numi haos… Politicienii sunt şi ei oameni care provin din societatea bolnavă pe care am tolerat-o… Sper, de data asta, să găsim leac de… metehne: democratic, civilizat, paşnic, dar răspicat!