…. la standul(28) grupului editorial SemnE- Artemis, Ghici pe cine iubesc eu ? şi Clipe salvate
Actorul Paul Daian s-a plimbat cu Ghici pe cine iubesc eu? prin târg …
În sunetul trompetei, Ghici pe cine iubesc eu? a făcut o plimbare cu actorul jovial, care a improvizat una-două un text spre amuzamentul numeroşilor vizitatori de azi ai târgului …
Am râs cu poftă!
Mâine va fi ultima zi a târgului de carte Gaudeamus.
O reîntâlnire cu cititorii şi prietenii . Din punctul meu de vedere a fost frumos şi am avut bucuria să vină câţiva cititori necunoscuţi , care citiseră Încă un pas şi Clipe salvate. Dar mai bine să vorbească imaginile.
Andrei Pascal , invitat la librăria Sadoveanu , a ajutat şi el la organizarea evenimentului…
Se adună lumea…
De la dreapta la stânga: Geta Munteanu( gazda), Loredana Pascal ( organizatorul evenimentului)
Trupa de teatru IndArt, citind două fragmente de roman. De la dreapta la stânga: Mirii (Cristina Pipias), Nati (Natalia Marţian), Silvia (Silvia Maria Simion). În timp ce le ascultam pe talentatele fete , mă gândeam că textul are o nouă savoare… Fragmentele au fost selectate din capitolul La căsuţa albă.
Actriţa Doina Ghiţescu a încântat asistenţa prin felul în care a citit un fragment din capitolul Schitul .
Daniel Făt a smuls multe zâmbete celor prezenţi. A încântat textul-rezumat al cărţii pus pe o frumoasă melodie , compusă pe loc şi intitulată Ghici pe cine iubesc eu? Prezenţa lui alături de noi a descreţit frunţi şi a produs starea de bine.
Zâmbim…
Vorbe scrise pe carte…
Un alt pas…
Mulţumesc !
edit later: detalii şi în
.... la librăria Sadoveanu, din nou de vorbă cu cititorii…
Vă aştept cu drag!
Edit later: detalii în revista Cenuşă de trandafir
Astăzi, plimbându-mă, pe internet am găsit o recenzie care m-a emoţionat…
… Împreună la târgul de carte , între 25-29 noiembrie.
La standul 28 al grupului editorial SemnE- Artemis , găzduit în pavilionul central de la Romexpo, vă aştept alături de
O săptămână bogată în evenimente…
… vineri 27 noiembrie, 2009, ora 17, reântâlnire cu cititorii, relansare , câteva momente despre Adrian …
* fragment introspectiv, capitolul 2, La căsuţa albă
” Dacă întinde mâna , are senzaţia că locul de lângă el e gol şi rece. Dar dacă se înşală? Ştim oare noi ceva ? Deseori ameţiţi de vacarmul cotidian constatăm că nu cunoaştem limbajul sufletului. Drumul pe care-l străbate e nisipos şi simte că alunecă în hăul tulbure al neprevăzutului. Vrea să continue însă. Momentul opţiunii a trecut şi nu mai poate să dea înapoi . Nu are unde să se mai întoarcă . Locul de unde-au plecat el şi Smara a dispărut în neant . Nici o întoarcere nu mai e posibilă. Habar nu are dacă e mai bine aşa cum sunt acum sau cum erau înainte. Dar ce mai contează ? Basmele nu propun niciodată soluţii. De obicei se încheie cu şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa ! Adică doar s-a relatat ceva ! În lupta dintre bine şi rău, binele învinge . Punct ! Omisiunea cea mai gravă a unui basm e aceea că Binele nu poate exista fără Rău. Dar nici un basm nu spune lucrurilor pe nume. Se alege varianta cea mai învăluitoare. Pe această cărare, ideea ar fi următoarea: dacă totul se bazează pe cele două constante , Binele şi Răul, e limpede că atunci când un Bine se produce , undeva în lume se naşte un Rău, iar când se produce Răul, altundeva apare un Bine. E legea echilibrului universal. Ar vrea să strige toate astea . Să vorbească şi el cu cineva despre toate astea. A pierdut exerciţiul comunicării, de când era în stare embrionară . Nu-şi aminteşte dacă pe atunci a vorbit ceva sau nu cu mama lui. Asemenea amintiri nu au existat vreodată . Stă întins pe patul din dormitor şi albastrul cald din jur potenţează dorinţa de a se relaxa . E singur acasă şi liniştea care e în jurul lui îl face să-şi audă bătăile inimii . Amintirea râsetelor care altădată cutremurau zidurile casei , în fiecare dimineaţă , pare şi mai îndepărtată , acum , când e atâta linişte în jur! “
* Ghici pe cine iubesc eu?, editura SemnE, Bucureşti, mai 2009
Fragmentul 5
♦♦♦
- Imperiul, dacule? Ştii, tu cât au suferit aceşti munţi? Cum le-au fost lor răscolite măruntaile? Pentru ce dacule?
- Pentru aur, mărite Zamolxis, ştii mai bine decât oricine.
- Te întreb dacule, acum, după sute de ani, când mai toţi munţii sunt sterpi, vă e mai bine?
- Tăiaţi! E-o fâsâială, cine dracu mai vorbeşte azi aşa ?
Michel e furios. Toată echipa e adunată la intrarea în peşteră. Sunt îmbrăcaţi în haine groase, cu excepţia lui Pierre care interpretează rolul dacului tarabostes şi Michel, care îl interpretează pe Zamolxis, îmbrăcaţi în strai de muntean. Atmosfera e încinsă şi, ori de câte ori filmările sunt întrerupte, echipă e distrusă; cu fiecare reluare, efortul e din ce în ce mai mare, iar actorii, tehnicienii şi toţi ceilalţi simt că viaţa se scurge din ei şi, în secunda următoare, rămân fără vlagă, ca un izvor secătuit. Michel îi cere secretarei care s-a strecurat grăbită aproape de el, printre fierotănii şi aparate, un pahar de apă. Yvonne, o franţuzoaică simpatică, are deja paharul pregătit. I-l întinde cu o mână tremurândă şi, după ce Michel bea apa pe nerăsuflate, se uită la figurile înmărmurite din faţa lui şi spune cât se poate de natural:
- Uitaţi, cum facem! Ce mai tura-vura! Eu o să spun tot ce-mi trece prin minte, iar voi, ceilalţi, Pierre şi Ana, vă ţineţi de text. E limpede?
Tăcerea celor prezenţi nu prevesteşte nimic bun şi, exact aşa cum era de aşteptat, aceeaşi Ana e cea pe care o înţeapă limba:
- E o aberaţie ce propui! Adică, noi interpretăm textul aşa cum l-a scris Badre şi tu improvizezi… sau cum? Ce pot eu să înţeleg? Dacă replicile noastre se vor potrivi ca nuca-n perete peste replicile tale?
- Femeie, uite care-i treaba: eu cred că doar aşa vom reda atmosfera spontan, natural şi mai ales verosimil… Dacă vom fi cantonaţi în replicile şi gândirea de acum câteva sute de ani, chiar dacă filmul asta-şi propune, vom reuşi cel mult să mâzgălim o biată filă de istorie de nivel gimnazial. Ori, filmul meu e altceva. Aşa că, nu mai te înfuria ca fata nemăritată , pune la bătaie neuronul pe care-l ai şi recunoaşte că numai aşa vom avea posibilitatea să creem noi înşine, dincolo de texte convenţionale, ceva viu şi adevărat.
Tăcerea pare să învăluie întregul munte şi toţi sunt cu ochii la Michel, fascinaţi brusc de vorbele şi mai ales de chipul lui. În mod absolut bizar, toţi au impresia că e însuşi Zamolxis , iar stânca pare să prindă viaţă, pereţii peşterii se acoperă cu o pânză fină de stele ce-şi sorb strălucirile în susur de lacrimă. Un tron uriaş de piatră, migălos şlefuită, se înalţă în mijlocul sălii, străjuit într-o parte de Marele Lup Alb, cu blană imaculată, moale şi pufoasă şi nişte ochi în ai căror privire arde o tristeţe uriaşă ce face piatra să suspine. De cealaltă parte a tronului, se află sihastrul Leandru, cu privirea în pământ, fiindu-i ruşine parcă să se uite la urmaşii, de azi, ai dacilor de odinioară. Pe tron, însuşi Zamolxe, înfăşurat în mantia din blana ursului pe care îl omorâse cu mâinile lui, cu sute de ani în urmă, în peştera din munţii Bucegi, la sfatul Duhului Înţelept al Pietrei Magice.
- Ştii, tu, dacule tarabostes, că Imperiul, căruia voi i-aţi permis să vă cotropească munţii şi apele, să vă necinstească femeile şi să vă alunge şoimii regali, a alimentat cu o mare parte din bogăţiile smulse de la ţinuturile astea ce plâng şi astăzi, rănite, toate războaiele care au venit ca lava unui vulcan peste întreaga omenire?
- Mărite zeu, nu am avut o altă cale … Ne-ai părăsit! Am rămas singuri şi trişti… Ne-am vândut apoi de foame, de spaimă, de sărăcie…
- Toate astea au fost cu putinţă dacule, pentru că nu aţi mai crezut.
- În ce să mai credem când izvoarele ne-au fost otrăvite, vitele omorâte, casele spulberate…? Am luat calea munţilor, cei care mai aveam vână de luptători, ceilalţi au rămas slugi la invadatori …
- Dacule, sunteţi un neam fatalmente amestecat… Au venit atâţia peste voi şi pe toţi i-aţi primit cu pâine şi sare. Ce să înveţe de la voi, copiii voştri ?
- A fi supus, mărite zeu, nu e întotdeauna un lucru rău…
Învăluită în maramă de borangic, Ana se apropie de tronul lui Zamolxis şi buzele ei frumoase rostesc vorbe hotărâte, conştientă că în orice moment poate stârni mânia marelui Zamolxis şi că însuşi muntele Surianu poate rostogoli peste bietul ei trup stânci grele, cu furie şi sălbăticie. Fecioara tarabostes vede în Zamolxis un pustnic sălbatic… De multă vreme zeu, se pare că a uitat că oameniii se mai şi tem uneori …
Zamolxis, eu, una, am a-ţi spune ceva. Ştiu că mă vei preface în stană de piatră, dă-mi însă, înainte, răgazul să spun o vorbă şi-apoi destinul să se împlinească.
- Femeie, ştiu ce vrei să-mi spui şi tu eşti principala cauză a pieirii neamului dac … Ai uitat, nebuno, care îţi e datoria faţă de datina străbună şi ai crezut că va fi bine în lume.
- Zamolxis, eu nu am meşteşugul vorbelor tale, dar ceva pot spune. Pe lume totul se schimbă, nimic nu mai rămâne la fel ca la-nceput: izvoarele îşi schimbă cursul, pădurile îmbătrînesc şi copacii cad răpuşi de timp, cât despre noi, oamenii, daci sau romani, suntem alţii de la o clipă la alta… Tu vii şi ne spui că am uitat datina străbună …
- Aţi uitat-o şi de aceea aţi ajuns aici…
- Mărite zeu, noi am venit ca la unul de-al nostru, care ne înţelege şi ne iartă şi tu ne dojeneşti …
- Nu, eu nu vă dojenesc, eu nu vă mai cunosc, nu mai ştiu cine sunteţi… Mă uit la voi şi mă cutremur! Cum de e posibil să fi uitat, ca şi cum aţi fost îmbătaţi şi v-aţi fi băut minţile? Aţi uitat să mai priviţi cerul , aţi uitat să mai plantaţi un copac, aţi uitat să vă încredeţi în buna voastră judecată, aţi uitat să râdeţi, aţi uitat să iubiţi… În schimb aţi devenit lacomi, răi şi invidioşi, bârfitori şi cârâitori şi, mai presus de toate v-aţi vândut împăraţilor Imperiilor, le-aţi pupat papucul şi v-aţi spionat fraţii… Lista e lungă şi grea fata mea… Eu nu mai am puterea şi vrerea să vă deschid ochii… Ce pot eu să vă mai spun? Sunteţi în mare pericol, dacă nu vă treziţi… E o singură cale: lumina credinţei în toate acele valori pe care voi le-aţi dat uitării, acea datină străbună pe care aţi ascuns-o în cotlonul cel mai retras al sufletului vostru …
Zamolxis se ridică de pe tron şi cu ochii strălucind de lacrimi rosteşte mai departe vorbe încărcate de suferinţă:
Sunteţi bolnavi de toate relele răspândite de forţele imperiale. Au reuşit să vă ia ce aveaţi mai de preţ: demnitatea, azi sunteţi în stare să vă vindeţi pentru un ban…
Ana simte cum lacrimile îi strâng obrazul şi vorbele îi mor neputincioase pe buze. Se uită la Zamolxis şi albul imaculat ce-l înconjoară ca o aureolă o ameţeşte atât de tare, încât cade în genunchi şi simte căldura unui sentiment ce abia înmugureşte în sufletul ei şi e fericită că pentru întâia oară în viaţa ei are ocazia să-l audă şi să-l vadă pe zeul înaintaşilor ei… Un zeu despre care dacii din ziua de azi ştiu atât de puţin.
Peştera se cufundă într-o adâncă tăcere, milenară şi, în lumina ce inundă uriaşa sală, Marele Lup Alb, înalţă privirea cutemurată de tristele aduceri- aminte şi cu glas omenesc rosteşte către dacul şi daca tarabostes:
- Sunteţi urmaşii Dacilor liberi! Asta e voia sacră a Zeilor. Iertarea lui Zamolxis de veţi obţine, mergeţi la Muntele Ascuns , la un izvor de apă vie, de unde vin puterea şi credinţa. Veţi învăţa că a fi liberi nu e posibil decât cu preţul renunţării la compromis şi- abia atunci vă veţi cinsti cum se cuvine zeii şi eroii…
Marele Lup Alb, se-ntoarce către Zamolxis şi glasul lui devine urlet …
Stelele se strâng înfiorate una în alta şi o lumină stranie învăluie muntele Surianu, păstrător al atâtor mistere încă nedesluşite. Echipa de filmare, învăluită într-o tăcere nefirească, e sigură că, de a doua zi, va începe cu adevărat filmarea, iar filmul va avea curgerea naturală, ca şi o filă de istorie – ce se va scrie, acolo, în peşteră- aşteptată cu acea nerăbdare firească ce îndrumă spre rădăcini.
Sfârşit
Într-o toamnă încărcată de frunze zgribulite, în toiul unui noiembrie, martor la efervescenţa omuleţilor ce dau în toţi şi luptă peste tot, oral sau în scris, viaţa palpită la orice colţ de stradă şi aerul tresare la fiecare cuvânt rostit sau respiraţie şuierată, la fiecare damf ce ţâşneşte în cele mai neaşteptate locuri.
Toamnă încărcată de frunze rătăcite! Cafeaua e caldă şi aromată, gândurile sunt binevoitoare, pozitive cum se spune de la o vreme încoace. Cuvintele se rostogolesc într-o uriaşă brambureală:
- O ştii pe Papadopolina?
- Aia, de a fugit de la bărbat‘ su în cămaşă de noapte?
- Nu dragă, aia e din altă piesă. Eu zic de asta care a declasificat dosarele …
- Da, tu! Am auzit. Cică Bismark ar fi fost răpit de terorişti …
- Cine, căţelul Papadopolinei?
- Bismark de la …
- Că bine zici! Am auzit la Georgette, coafeza.
- E şi- un proces pe rol: Papadopolina versus Bismark.
- Drept să-ţi spun, măi, dragă, mă plictisesc procesele. Nu au nimic chic şi se termină cu happy end. De obicei baba fuge cu banii.
Toamnă ciocolatie, miez de noiembrie. Copacii şi-au încrucişat braţele şi aşteaptă cuminţi zăpada. Trag totuşi cu ochiul la freamătul de pe străzi. Frânturi de vorbe ajung la crengile lor. Noiembrie cu soare răsfrânt peste epiderme aspre, prăfuite. Zâmbete tulburii şi glasuri sparte.
- Popeasca se tot laudă că-i are la degetul mic pe moguli.
- Braşoave, tu! E în fişa postului ei …
- Că bine zici! Pe-asta ai auzit-o? De pe surse: diseară, va fi transmisă la oră de maximă audienţă o emisiune despre limbaje utilizate pe timp de criză …
- Ce bine, tu, că s-au gândit la asta! Că nu mai ştie omu’ : care-i dreapta şi care-i stânga …
- Nu fii proastă, dragă! Se vând la grămadă …
Noiembrie de toamnă ciocolatie, ceaşca e goală. Închid furioasă Radio Gamelle. Ultima picătură de cafea tremură stingheră ca un zâmbet uimit. O las lângă zaţul de pe fundul ceştii. Mă ridic de la masa din cafeneaua pustie şi mă îndrept spre uşă. În dreptul ei un domn elegant, cu un zâmbet frumos pe buze, cu pălărie cu boruri largi, îmi face semn să mai zăbovesc . Caută înfrigurat prin buzunare şi, oarecum descumpănit, rosteşte cu voce caldă, dar fermă: Ăştia sunt ceva de speriat , mon cher!
Tac, vrăjită de vocea şi, mai ales, de ţinuta lui. Are privirea tristă, deşi zâmbetul frumos îi străluceşte pe chip. Îmi ridic gulerul de la haină şi, înainte de a ieşi, rostesc simplu: Să trăieşti, nene Iancule!
