Ale scrisului, ale râsului valuri…
Un colţ desprins din realitate…
Filantropica, 2002
regizor: Nae Caranfil
distribuţia: Gheorghe Dinică, Mircea Diaconu, Mara Nicolescu
Surâs de floare
Azi, florile mele, din nou, vă surâd!
Surâs vesel, de toamnă ce încă mai e…
Surâs de crizanteme crude şi de crăiţe coapte…
Surâs de satisfacţie a clipei stropite de soare…
Lumini şi umbre: surâs de toamnă şi de iarbă…
Zborul
Fragmentul 3
♦♦♦
Îşi strânge tâmplele şi degetele-l ard. Durerea de cap îi irită simţurile şi-l revoltă până la scârbă. Abia a închis telefonul. Nik, americanul, pe care-l întâlnise înainte de plecare, în restaurantul lui Michalis, a ţinut să-i reamintească tăios că dacă va apărea în text o referire cât de mică la supravegherea electronică a omenirii şi la controlul mass media, nimeni nu va fi răspunzător de urmări. Respiră adânc. Noroc că sunt într-o pauză de filmări, iar el a dat o fugă, aici, la cabană, la Prislop, unde se află cartierul general al echipei conduse de Michel. Nebunul şi i-a pus pe toţi în cap! Are o obsesie cu Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, de langa Piatra Geto-Dacilor. Răcoarea muntelui pare să-i mai ostoiască durerea de cap. Zâmbeşte la gândul că aiurita de Teo, tot făcând ea traduceri peste traduceri, l-a învăţat cuvinte atât de stranii. Face câţiva paşi în jurul cabanei şi prin pânza albastră a muntelui îl zăreşte pe Dick . Se opreşte intrigat, furios chiar.
- Ce e cu tine aici? Nu trebuie să înveţi textul?
- Auzi, Meştere, las-o-ncolo de şmecherie! Sunteţi atât de misterioşi cu toţii, că eu nu mai înţeleg nimic!
- Tu eşti plătit să-ţi spui vorbele.
- Aşa o fi, dar mă duce şi pe mine mintea să văd ce se petrece pe-aici. Fii atent! Stăm pe dinamită. După ce vom filma la Peştera Valea Stânii…. Ca să nu mai zic de dublele trase la Santamaria de Piatra şi Poarta Raiului… Michel parcă e în transă. Nu vă jucaţi cu chestiile astea!
- Ce dracu oţi fi având toţi cu mine? Între gânduri şi dorinţe, măcinat de compromisuri, cum să mai zbor?
- Păi dacă vrei să zbori, nu uita de atacul escadronului.
Badre îl priveşte direct în ochi. Aruncă vorbele mai mult la plesneală, cu intenţia de a avea o confirmare.
- Să atacăm frontal în dispozitiv de săgeată.
- Eşti total aiurea! Cine crezi că ştie exact cine sunt şi câţi sunt?
Dick dispare în cabană.
Rămas doar el cu muntele, Badre tresare. Din cerul pe care îl simte atât de aproape, vin spre el impulsuri de la rude de sânge. Ancestral… Fie ce-o fi! Marele lup Alb! That’s it! E năucitoare arderea! Naşterea scenariului coincide cu pregătirea şi producţia. Motor! Pelicula 1, Lupul Alb şi Peştera Valea Stânii.
♦
Va urma
Să aştepţi…
♣ Să aştepţi oricât. Să aştepţi orice. Să nu-ţi aminteşti, în schimb orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
∞ Octavian Paler ∞
edit later: Anotimpuri
O poezie?
Foarte rar scriu poezii. Când le scriu, sunt continuare spontană a stărilor topite lângă mine.
De iubire
Adună-mă, sunt firul de ţărână
Pe luciul netezit al frunzei.
Ascultă-mă, mi-e vorba
În serile de toamnă,
Când spusa leneşă dansează,
În ritmul vinului de Madeira
Ce-mbată trupurile noastre
Cu-aroma lui de ciocolată,
Din vechi butoaie de stejar.
Priveşte-mă, sunt bucuria
Pe trupul- floare de femeie
Şi catifeaua inocentă
Fără-amintiri de curtezană.
Zâmbeşte-mi, încă visez
În ăst oraş ce-şi strânge aripile
În zbor topit ca ceara lui Icar.
Adună-mă, sunt eu dintotdeauna:
Mereu o alta, aceeaşi totuşi.
Mă bucură- n lumina serii
Vinul prelins de Madeira
Şi bea-mă toată, nu mai ştiu
De voi rămâne: o clipă sau o zi.
Iubeşte-mă, sunt făr-de amintiri,
Fără de lacrimi, eu, visătoarea
Ăstui oraş cu aripile frânte
Ce-mi toarnă, trist amant
În cupa delicată de argint
Vinul ciocolatiu de Madeira.
Adună-mă, iubeşte-mă
Dar nu ne amăgi, iubite,
Nu vom mai fi ca alţii,
Odată pentru totdeauna.
Zborul
Fragmentul 2
♦♦♦
Se aşează pe scaunul din faţa pianului. Ar vrea să-i atingă clapele. Nu, mai bine aşteaptă! Se uită intrigată la Teo cum striveşte pofticios cu dinţii boabele unui ciorchine de strugure zemos. În liniştea încăperii, fiecare bob e o pagină ce se cere citită.
- Teo, zi-mi o dată despre ce e vorba în afurisitul ăla de scenariu? Incertitudinea mă omoară, habar nu am la ce să mă aştept. Michel mătura femeile din calea lui…
- Hei! Vezi că iar o iei razna! Faci parte dintr-o echipă: un arab, mon Badre şi un francez corcit, Michel. Eşti căzută din lună, vii din basme şi sufletul tău poartă fundiţe croşetate de bunici zâmbitoare. Ei se cunosc demult şi au fost ani buni într-o lojă. Dacă nu cumva sunt şi acum.
- What?
- Ana, s-o lăsăm baltă! Nu am chef de confesiuni. Mă duc în dormitor să citesc scenariul. Mon amour e nebun! Croieşte cu materialul lui mai multe costume. Azi a terminat o altă variantă. Nu te bucura încă! Nu ştiu dacă e cea definitivă. Mai e şi ciudatul de Michel…
- Vă iubiţi?
Teo se uită la ea, ca la un copil care întreabă:” Da’ luna de ce merge?” Fără să vrea îşi aminteşteşte de zilele, în care prietena ei urma tratamentul de dezalcolizare. A stat luni întregi lângă ea şi a supravegheat-o. A văzut cum Ana se lupta pentru fiecare secundă de luciditate. O întreabă cu o grijă maternă:
- Mai porţi cu tine sticle de apă?
Ana tace. Nimeni nu va şti prin ce coşmaruri a trecut. S-ar zice că e vindecată. Dar sufletul e încă bolnav. Însetat! Nu mai bea. Se uită lung la Teo şi după ce prietena ei iese din cameră, se ridică de pe scaunul pe care a amorţit, priveşte rafturile din pereţi, burduşite de cărţi. Teo e pasionată de istorie. Câtă dezordine pe birou, hârtii peste hârtii şi o carte deschisă: Istoria românilor de Catherine Durandin. Amintirile riscă să se prăvălească din nou peste ea. Mai bine să urmărească dansul viclean al frunzelor toamnă! Se scutură înfiorată, ia cheile de la maşina lui Teo, îi scrie un bilet şi iese să guste Parisul.
♦
Sediul Ordinului, bine ascuns de privirea turistică, e găzduit într-un mini-palat. Exteriorul banal nu spune nimic despre interiorul somptuos. Michel cotrobăie prin sertare şi sertăraşe, retras în biroul lui adăpostit în cel mai îndepărtat colţ al clădirii. Badre îl urmăreşte atent şi, deşi nu îi vede chipul, intuieşte oboseala şi tristeţea ascunse între cutele de pe fruntea pleşuvă. Îi e de ani bun camarad et surtout le meilleur ami.
- Merde! Nu găsesc! Cu siguranţă că e pe undeva…
- Michel, hai s-o dăm pe-a dreapta!
Se întoarce către el şi îl priveşte încruntat. De când s-a însurat cu ciudata aceea, îl suportă din ce în ce mai greu. Şi chiar dacă au trecut câţiva ani de atunci, nu poate să-i ierte faptul că şi-a încălcat jurământul. Rostit de templieri: bărbaţi războinici, uneori călugări îngenucheaţi sub sabie şi hotărâţi să rămână săraci, loiali şi celibatari. E trist, pentru că forţa uriaşă, hrănită de rugă şi luptă, invocarea mesajului sfânt se pierd, azi mai mult ca niciodată în interese obscene.
- Vrei să ştii cine-a comandat scenariul, nu?
- Exact,cine dă banul?
- Mă crezi că nici eu nu ştiu? Dar nu asta e grav! Mai grav e că tu te-ai încurcat între fustele nevesti-ti. De aproape trei săptămâni, nu eşti capabil să faci scenariul.
Badre se ridică furios şi se îndreaptă către fereastra uriaşă ce comunică spre grădină. Admiră rigoarea geometrică a numeroaselor soiuri de flori şi copaci. Aceeaşi mâna, aceeaşi semnătură: Michel! E totuşi supărat de neâncrederea lui. Se întoarce spre el şi, pe măsuţa delicată din colţul opus al biroului, vede trei lumini ce strălucesc vesel pe pânza diafană a toamnei: Echerul, Compasul şi Volumul Sfintei Legi, iar G-urile scrise, unul pe echer şi altul pe compas, îi râd în nas.
- Ce naibii caută astea aici? Ai înnebunit de tot?
Michel îi răspunde calm:
- De când dansezi şi asculţi jazz în hruba de la Huchette, nu mai ştii pe ce lume te afli. Ai uitat că se renovează templul? Ce loc mai potrivit pentru ele dacă nu biroul meu?
Badre mormăie furios ceva în arabă. Michel e alb la faţă. Face câţiva paşi spre el şi vocea lui plesneşte cu furie aerul:
- Ai titlul, o ai pe Cosânzeana propusă de nevastă-ta, eu l-am găsit pe dragul de Pierre. Ţi-l dau şi pe marele Lup Alb, iar dacă te ţii de treabă şi nu mai stai cu capul în poala lui Teo, vom avea scenariul şi ne vom duce cu toţii să filmăm acolo, în munţii Carpaţi. Credeai că o să huzurim, aici, în Saint Germain des Pres?
♦
Someday my prince will come
Promiteam cu puţin timp în urmă (în articolul intitulat Într-o bună zi…, postat la Nevoia de poezie) şi varianta de jazz a acestei melodii.
Wynton Kelly – pian,
John Coltrane – saxofon
Paul Chambers – bas
Jimmy Cobb – tobe
Zâmbetul rămâne
Indiferent de ce fac ei…
◊ Un preot se despărţea de parohia sa după mulţi ani de slujire. Pe lângă masa de adio, s-au gandit să-i facă şi un cadou. Ca peste tot, a fost invitat şi un politician să spună câteva cuvinte şi să-i înmâneze cadoul. Dar ca toţi politicienii, a întarziat, şi atunci părintele s-a gândit să umple timpul cu un discurs.
- Prima mea impresie despre parohia aceasta mi-am făcut-o cu ocazia primei spovedanii. M-am gândit că am fost trimis într-un loc teribil, deoarece primul care s-a spovedit mi-a mărturisit că furase un televizor, că le-a furat banii parinţilor, că a mai furat şi la locul de munca, pe lângă faptul că avea o aventură sexuala cu soţia sefului. În unele ocazii făcea trafic şi vânzare de droguri. Şi la urmă a zis că i-a transmis o boală venerică sorei sale. Am rămas înmărmurit stupefiat şi foarte speriat! Dar, după aceea am cunoscut lume, care nu semăna deloc cu acest individ. Mai mult, pot să spun că a fost o parohie de oameni responsabili, cu valori morale, credincioşi şi că am trăit aici ani minunaţi!
În acest moment soseşte politicianul, aşa că l-au chemat repede să ia cuvântul. După ce s-a scuzat pentru întârziere a început astfel:
- Niciodată n-am sa uit când a venit părintele în parohie… De fapt, am avut onoarea să fiu primul care s-a spovedit la el.
