Frumoşi şi veseli

Ce vorbe s-aleg?

Mă uit la Cer şi-i  văd  lacrima discretă. Se simte vulnerabil ? Îmi pare că cerul a devenit vulnerabil.

Mă uit la Soare şi văd cum îşi adună razele pe lângă el. I-o fi  frig? Am simţit pe pielea mea frisoanele soarelui.

Încerc să ignor ce se petrece în jurul meu. Să privesc cu acei ochi care nu văd .

Mă uit la mine şi-mi preţuiesc bunătate de zâmbet. Simt că mai simt, că mă mai bucur. Ar trebui să continui: cu aceeaşi filozofie, cu aceeaşi gândire. Aşa  cum spun bătrânii noştri în acea doina bănăţeană ” Nu mor caii, când vor câinii”.  ” Da’ nici câinii, cînd vor stăpânii”.  Să am răbdare!  Va fi posibil să  ne  zâmbim unii altora, fără să ne mai înţepe inima, să ne acceptăm cum suntem: cu bune , cu mai puţin bune.  Să ne respectăm , să ne ajutăm, să nu trecem indiferenţi pe lângă cei care au nevoie de o vorbă bună.  Răbdarea va aduce cele mai nesperate bucurii.

Şi totuşi  mă simt… pierdută în durerea  acelei lacrimi  discrete.  Te rog, nu mai plânge! Vom fi  din nou copii! Frumoşi  şi veseli !

La palatul Şuţu

Joi, 1 octombrie, la muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, la standul Asociaţiei UNESCO , Iulia Hasdeu, la orele 17 , va avea loc un cenaclu literar cu scriitori şi prezentări de cărţi. Evenimentul mai amplu e organizat de ADEPC . Mulţumesc pe acestă cale invitaţiei  cu care m-a onorat doamna Crina Decusară-Bocşan, preşedinta Asociaţiei UNESCO, Iulia Hasdeu. Voi participa cu emoţie şi drag la acest eveniment.

Singurătatea e o târfă…

… care nu te învinuieşte că eşti egoist . Octavian Paler

♦ Dacă nu eşti singur în singurătatea ta, te afli într-o companie proastă . Jean-Paul Sartre

♦ Singurătatea este pentru spirit ceea ce dieta este pentru corp. Vauvenargues

Despre singurătate….

A fost luni, a fost InDArt!

Ieri seara, clubul de la Iron City a găzduit un alt spectacol al trupei de teatru InDArt, conduse de Dan Simion. În spaţiul plin până la refuz, s-a interpretat piesa Cercei cu diamante, scrisă de Sorin Teodoriu. Încă un spectacol la care trupa InDArt a arătat ce poate, dar mai ales cât poate. Textul a permis artiştilor să exerseze o gamă largă de sentimente: de la veselie  la drame interioare. Posibil ca textul să fi fost un pretext al autorului, menit să ne ducă la gândul puţin măgulitor pentru noi, oamenii, şi anume că în viaţa de zi cu zi suntem destul de generoşi în exprimările contradictorii. Punerea în scenă a acestui text vesel/trist stârneşte ideea că un detaliu “oarecum” nesemnificativ (o pereche de cercei, chiar şi înzestraţi cu…diamante) devine metaforă dramatică la un moment dat. Ca spectator am făcut apel la mai multe registre afective: am râs, am privit serios drama personajelor, în principal cea legată de lipsa comunicării, a dialogului într-un cuplu. Unul autohton, cu iz dâmboviţean, pigmentat cu tot ceea ce ultimii ani au scos la iveală din fiinţa noastră. Despre trupa InDArt  : încă o probă de seriozitate şi dăruire a  tinerilor actori. I-am admirat cu satisfacţie , potenţată  de faptul că  sunt   tonici , pozitivi.

Spaţiul de la Iron City a fost martorul unui spectacol deosebit susţinut de: Silvia Simion,Cristi Vasilică, Mihai Ene, Cristina Pipiaş, Cristi Vasilică, Alexandra Popa, Cristian Enache, Teodora Alexoaie, Natalia Marţian, Cristina Gagu, Andra Aionesei, Tania Cincşiuc, Mihnea Buduru.  Coloana sonoră: Daniel Simion. Concepţie artistică: Bogdan Gagu, Dan Simion.

Club Iron City

Statui…

Silvia Simion, Mihai Ene

Cristi Vasilică, Alexandra Popa

Silvia Simion

De la dreapta la stânga: Sorin Teodoriu, Bogdan Gagu, Dan Simion. În spate: trupa InDArt.

Să le urez încă o dată: sănătate şi putere de muncă!

Într-o bună zi…

De toamnă

Mi-ar prinde bine o caleaşcă

Cu roţi uşoare, nevăzute.

S-o pot conduce liniştită

Doar pe cărările dorite.

M-aş oferi zălog răbdării,

Să ştiu că Prinţul meu admiră

Copacu- nfiorat de frunză,

Clipă eternă , adăpostită

Ca floarea printre file.

Aş căuta în lada ferecată

Rochia cusută de bunica,

I-aş mirosi parfumul veşnic

Cu gust ştiut de scorţişoară

Şi-aş căuta  printre petale

Pantofii ei de zână-domnişoară.

Mi-aş prinde părul cu agrafe,

Ştiut că vântul, mirat, mi le va smulge.

Mi-aş presăra steluţe colorate

Pe umerii înfioraţi de adieri străine .

Mi-ar prinde bine-un  basm,

Stropit cu vin de toamnă parfumat,

Răsfăţ regal în lutul cănii

Ce-ar tresări înfiorată între palme

Şi mi-ar stârni acele doruri ferecate

Ce se ascund pervers după rutină.

M-aş oferi zălog răbdării

Şi aş păstra o frunză verde,

De-aş ştii că Prinţul meu de basm

Nu şi-a pierdut armura,

Scutul de cavaler rătăcitor,

Calul viteaz şi zâmbetul- copil.

Mi-ar prinde bine o caleaşcă,

Cu roţi uşoare, nevăzute,

S-o pot conduce- n astă toamnă.

Să fiu naivă ca un prunc,

Să-nvăţ să -ngân o melodie,

Aşa, ca la-nceput de anotimp.

Să sper că Prinţul mai respiră,

Închis în turn de Zmeul cel hain.

Dar o să-l  fur pentru o clipă,

Şi ,mândră ca o zână-domnişoară,

Să-l iau  cu mine printre vise.

Mi-ar prinde bine o caleaşcă,

Să muşc din nou un colţ de basm,

Stropit cu vin de toamnă, parfumat.

♣ catia maxim

Iar dacă-i basm atunci…

Pentru “piticii cârcotaşi”, promit să postez, într-o seară ploioasă de toamnă, varianta de jazz a acestei melodii…

O săptămână cu zâne şi prinţi!

O după-amiază regală…

… 26 septembrie, ultima zi a festivalului George Enescu.

Ateneul Român îşi aşteaptă spectatorii, bucurându-se , alături de Eminescu, de porumbei, de soarele cald de toamnă.

Orchestra Filarmonicii din Munchen , dirijată de Lorenz Năsturică Herschovici, susţine un concert cu piese din Respighi, Haydn, Paul Constantinescu. Interpret: Marin Cazacu. Asist la o revărsare de frumos, la împletirea viorilor cu bucuria şi pasiunea artiştilor, a orchestrei şi a dirijorului. El însuşi mânuie vioara cu virtuozitate demnă de acele momente când  simţim în extreme: agonie şi extaz. L-am mai auzit pe  Lorenz Năsturică, violonistul şi cu alte ocazii , dar e  prima oară când cunosc dirijorul: dirijează  şi interpretează simultan la măiastra lui vioară . Dialog perfect între el şi orchestră, presărat cu multe zâmbete. E armonie pe scenă şi în sală deopotrivă.  Iar el, dirijorul,  se  răsfăţa cu vioara, aşa cum poate unii-şi mai amintesc că se juca Ilie Năstase cu racheta de tenis. Nu ştiu de ce  fac o astfel de analogie! Poate din cauza aceleiaşi virtuazităţi specifice omului-artist care sfidează creator regulile?  Ascult concertul şi îmi amintesc  cu bucurie de cartierul copilăriei mele, de jocurile şi micile aventuri infantile pe care le gustam alături de Lorenz şi sora lui, Geta, o  prietenă constantă. Finalul concertului  îmi prilejuieşte bucuria unor bucăţi interpretate de  Marin Cazacu, instrumentist ce face corp comun cu violoncelul său. La sfârşit aplauzele se revărsă în şuvoi, iar Lorenz(Bebe) ne  mulţumeşte cu frumoase vorbe româneşti  şi punctează delicat că evenimentul  e şi un omagiu pentru cel  care nu mai e printre noi, dar rămâne  în inimile noastre: Sergiu Celibidache.

* Marin Cazacu  uimeşte din nou în timpul bisului. Violoncelul lui ” arde “  prin expresivitate şi sensibilitate, apropiate de vocea umană. O parafrazare a vorbelor  maestrului despre diferenţa dintre violoncel şi vioară…Violoncelul lui dansează alături de vioara lui Lorenz Năsturică.

Mulţumesc pentru invitaţie şi momentele unice !

Nu pleca

Nu pleca în australia sau canada!

Ramâi în europa sau şi mai bine în ţara asta a ta…

În ţara ta!

Întoarce-te în oraşul tău

Sau, şi mai bine, în satul părinţilor tăi.

Întoarce-te în curtea casei bunicilor tăi,

Întoarce-te la fântana din fundul curţii…

…şi…

Aruncă-te in groapa secată…

Caută acolo în vreo crăpătură de piatră

Un fir din rădăcina neputrezită a copacilor tăiaţi de străbunicii tăi.

Atunci poţi indrăzni…

Să urci, să plângi şi să zâmbeşti stelelor din balta buturugii putrezite…

Atunci, după ploaie

Vei simţi bucuria ochilor părinţilor străbunilor

Din oglinda fântânii plină de stele…

vp

♣ Astă poezie vă este dăruită de un prieten , la fel şi  imaginile de mai jos.

Cu şi fără mama…

Mănăstirea ce-am iubit…

♥ Drag pentru stropul de frumuseţe din  noi!

Un alt loc unde jazzul se răsfaţă…

O constantă a acestui blog e şi jazzul. Am vorbit deja despre Caveau de la Huchette, dar evident că sunt nenumărate alte locuri, unde jazzul se răsfaţă, în cel mai bun sens. Le caveau des oubliettes! Când vom ajungem la Paris, vom da o fugă până la Notre-Dame şi, chiar în faţa catedralei, vom privi la această  placă din pavaj.  E poate un loc pe care ar trebui să-l salutăm când ajungem acolo.

E punctul zero, un reper pentru celelalte oraşe ale Franţei . Între catedrală şi bulevardul Saint- Michel, * 52, rue Galande, tel. 01 46 34 23 09*, se află Le caveau des oubliettes, un loc special care mai păstrează urmele ghilotinei istorice. Aici se cântă jazz.

Să fim sănătoşi şi să ajungem şi pe-acolo !

Cărţile, dovadă vie că sunt alături de noi…

… Şi la bine şi la rău, că nu ne dezamăgesc, dar mai ales o mărturie a comunicării dincolo de text. Un dialog pe care-l purtăm cu textul, cu autorii, de fapt cu întreaga lume. Descopăr în fiecare zi cât e de fascinantă lectura, cum mă poartă ea pe cărări neumblate şi  cum luminează toate ungherele prăfuite, cum îmblânzeşte şi catifelează asperităţile inerente ale cotidianului.

Vă semnalez două lecturi recente:

♦♦♦ Ultimul Testament, Philip Le Roy, traducere de Alina Beiu-Deşliu, editat la Grupul Editorial Rao, Bucureşti, 2007.

Cartea are, ca motto, următoarele cuvinte:” Moartea nu există.”  Proiectul  Lazăr îşi propune prelungirea vieţii în nemurire. O carte stufoasă datorită informaţiilor transmise, scrisă însă cu mult nerv şi dăruire. O carte care a încercat să răstoarne în mine credinţe, convingeri, prejudecăţi poate… O carte bogată în informaţii, din care am reţinut ceva fundamental: că textele , scrierile” sunt ca frunzele copacilor”. Că adevărul, atât cât ni se poate el revela se află la…rădăcină. Prin urmare acolo trebuie căutat. Iar rădăcina se află în sufletulul fiecăruia. Dacă adunăm frunzele copacilor, putem găsi un colţ de adevăr. Am citit cuminte cele 567 de pagini ale romanului şi nu am obosit, nu m-am plictisit. Dimpotrivă! M-am simţit  mai puternică în credinţa mea. Eu nu aş recomanda cartea ca pe un thriller, deşi sigur sunt multe crime descrise , ci ca pe un roman filozofic cu o evidentă tentă religioasă, ca pe un  dialog al omului cu moartea. Dar eu sunt un simplu cititor…

♣♣♣ Toate casele au nevoie de balcon, Rina Frank, traducere, Cerasela Barbone, Grupul Editorial Rao, Bucureşti, 2009

Scrisă de o israeliană, născută în Haifa, Rina Frank, cartea dezbate cu umor şi nostalgie subiectul integrării unei familii de evrei români, plecaţi la Haifa, care s-au stabilit într-unul din cele mai sărace cartiere ale oraşului. Facem cunoştinţă cu atmosfera, obiceiurile, mîncărurile tradiţionale, sărbătorile şi, în general,cu mentalitatea atât de… aparte a evreilor. Cu acel ceva ce nu-l au alte naţii, acea diversitate năucitoare care îi face atât de diferiţi unii de alţii, dar care , în momentele cruciale, îi adună umăr lângă umăr şi îi susţine cu un tulburător sentiment al solidarităţii. Cartea mi s-a părut deosebită prin alternarea trecutului cu prezentul, legătura dintre ele pornind uneori de la o imagine, un cuvânt chiar. E un roman de dragoste, mai altfel scris. Fără clişeele tradiţionale. Şi totuşi nota romantică nu lipseşte: eroina se îndrăgosteşte de acel bărbat care imită din gură sunetul trompetei din Love Story. Mai mult decât un roman de dragoste e însă o scriere emoţionantă despre instinctul matern. Cât de devotată poate fi o mamă copilului născut cu grave insuficienţe respiratorii şi nu numai.

Salut de asemenea glosarul de la începutul romanului, care conţine explicaţiile unor termeni ce fac parte din viaţa şi obiceiurile evreieşti.

O seară plăcută!

Alte vorbe despre Ghici pe cine iubesc eu?

♥ Pentru orice autor, semnalele legate de creaţia sa sunt oxigenul de care are nevoie pentru a continua. Sunt în acel punct în care,  recunosc că cel mai important mesaj mi-l dă cititorul. Prin urmare semnalele care vin din partea celor care-au citit deja romanul  Ghici pe cine iubesc eu? sunt  aşteptate cu mari emoţii. Mi-a făcut plăcere să găsesc  această  ştire.

Iar  mâine ne vedem  la Târgul de carte , organizat în parcul Herăstrău, la standul grupului editorial SemnE-Artemis.

Noapte bună!