Aproape de rădăcină

Îmi plac copacii ! De câte ori am ocazia, mă apropii de ei, le mângâi scoarţa, le şoptesc despre nedumeririle mele. Copacii, ca şi oamenii, îşi au istoriile lor: în ultima vreme din ce în ce mai dramatice… Să nu dăm însă vreo şansă tristeţilor neproductive, să le lăsăm să ne invadeze în vreun fel şi să privim la frumuseţea naturii ale cărei detalii ne scapă prea uşor şi să ne gândim cât de asemănători suntem noi cu copacii. Câţi dintre noi pot ocroti necondiţionat tot ceea ce e delicat şi într-un anume fel fragil? Am surprins nu demult această imagine şi nu ştiu de ce acum, când am revăzut-o , mi-au venit în minte aceste rânduri…

Să fiţi iubiţi!

Sfântul Ioan de Toamnă

Sfântul Ioan cap tăiat , cum i se spune în popor a fost decapitat din ordinul lui Irod împărat care promisese capul acestuia Irodiadei, cumnata , devenită soţie… Cunoaşteţi povestea, nu mai insist.  Am ezitat dacă să scriu sau nu despre această sărbătoare, având în vedere că e o zi de post, o zi care de fapt slăveşte/aminteşte sacrificarea lui Ioan Botezătorul.  Naşterea lui Ioan Botezătorul e  pe 24 iunie şi Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul pe 29 august.  Mă gândesc că cel mai bine l-aş evoca pe Sfântul Ioan de Toamnă ,postând mărturia lui din Biblie:

MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Ioan 1:19-28

19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne- au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis proorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.
25. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?”
26. Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi.
27. El este Acela care vine după mine, – şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. “
28. Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara (sau Betania) dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Ioan Botezătorul a fost pictat de Leonardo da Vinci: tabloul se află la muzeul Luvru.

Şi de Tiţian.

O zi mai bună decât cea de ieri!

Speranţa are cel mai frumos suflet!

Cuvântul Speranţă este atât de des folosit,  atât de bine înţeles în simplitatea lui, încât dintre miile de termeni ai dicţionarului, acesta mi se pare cel mai simplu de reţinut ca şi definiţie. Legenda lui, unii îi zic istorie e simplă, atât de simplă şi de explicită încât uneori pare tocită… Mulţi dintre noi, când o simt că le flutură pe la urechi, ridică resemnaţi din umeri. Un gest ce poate fi tradus ca ceva inevitabil. Cu alte cuvinte speranţa ar fi ceva subânţeles naturii umane, ceva de care sau mai bine zis cu care nu ar trebui să ne mai batem capul: oricum la un moment dat se manifestă  într-o formă sau alta , iar dacă situaţia se complică , ne-aducem noi aminte de acea expresie cu iz de aforism:” Nu-i da Doamne omului ce poate să ducă.” (Ca şi cum relele ni le-ar da bunul nostru prieten, Dumnezeu). Mă gândeam acum, în timp ce scriu, cât de lipsită de imaginaţie am fost ani de zile, când am simţit Speranţa ca pe ceva ce pot lesne găsi, cumva acea entitate pricăjită, care nu a mai reuşit să iasă din acea cutie, atunci când Pandora, prima femeie de pe pământ, meşteşugită de Zeus cel harnic, curioasă ca orice femeie, a pus capacul înapoi la cutie. Dar cum spuneam legenda Speranţei cât şi sensul ei sunt atât de cunoscute, încât poate că unii dintre voi se şi întreabă ce rost mai au aceste vorbe? Eu am simţit/descoperit de ceva vreme că am comis un sacrilegiu, poate. Am luat Speranţa din acea cutie (nu mă-ntrebaţi cum , că nu mai ştiu) şi am adus-o la mine, în mine. La început se simţea cam străină printre celelalte concepte mai ţâfnoase, mai fudule. Era cumva, ca ruda cea săracă: stătea cu căciuliţa în mâini , lipită de un zid, ca nu cumva să ocupe prea mult spaţiu. Mi s-a întâmplat şi mie ca şi vouă de altfel, să trec şi să petrec tot felul de întâmplări, care mai de care mai bizară şi fără un sens imediat. În acele clipe simţeam cum toate darurile mele, toate conceptele raţionale/logice se -nghesuiau care mai de care mai cu ifose să-şi pună cumva pecetea unei explicaţii. Vedeam Raţiunea/ Logica cum ies împopoţonate la tribună, îşi dreg vocea şi dau drumul la şuvoiul de retorică. Ca nişte politicieni siguri pe voturile deja obţinute, ca şi cum nimic nu se va mai schimba. Şi totuşi ceva esenţial s-a schimbat : am văzut cum biata Speranţă, cu rochia ei ponosită şi prăfuită de colbul cărărilor întortocheate pe care deseori a fost nevoită să se  strecoare, a zâmbit mai întâi timid, apoi vocea ei a curs limpede şi de-acolo, din colţul ei, mi-a spus:” Mă bucur că m-ai scos din cutie şi m-ai adus la tine. Nu-ţi face griji din pricina mea, căci eu nu am nevoie de mult spaţiu şi mă pot acomoda extrem de uşor…”  M-am uitat la ea cu privirea încărcată de întrebări, iar ea a continuat:”  Nu mă simt umilită de doamna  Raţiune, elegantă şi zâmbitoare, care deşi e atât de bogată nu are ce am eu…”  Eram din ce în ce mai nedumerită…  A trebuit să treacă ani, bogaţi în acele întâmplări care pe unii  îi duc la disperare, ca eu să înţeleg în ce constă forţa Speranţei, atuul ei indestructibil, dacă vreţi strălucirea ei permanentă. Răspunsul  a fost la fel de simplu ca şi Speranţa însăşi care mă însoţeşte pas cu pas, dar nu aşa ca un biet concept, ca o  legendă, ci ca ceva ce face parte din acel Mine profund , aşa ca şi scrisul… Am avut marea şansă să mă îmbogăţesc cu acea Speranţă înzestrată  cu cel mai frumos suflet!

Iar clipa, în care-am  devenit conştientă că Speranţa are cel mai frumos suflet , a coincis … din fericire( zic eu acum) cu un eveniment neplăcut, care m-a făcut să văd(să surprind) dincolo de fapta omenească , această imagine minunată… Atunci am realizat cât e de frumos sufletul Speranţei mele!

O zi strălucind de Speranţă!

Interviu

Mulţumesc şi eu celor de la www. 121.ro

Parfumul frunzei

Ştiut e faptul că trupul şi creierul înregistrează stimulii din jur şi nu întotdeauna ne dăm seama de unde ne vin stările, cuvintele, dorinţele. Mă plimbam ieri prin cartier şi am avut ocazia să fotografiez detalii: case, culori, flori, copaci… Era dimineaţă şi era linişte: soarele lumina cald, abia simţit şi o uşoară adiere înălţa către cer şoaptele dimineţii: cu acele mirosuri subânţelese de cafea şi pâine prăjită, de vorbe abia mijite după somn şi mai ales de armonia clipei când nu ne mai lovim de maşini, de zgomote infernale , de un oraş ajuns uneori în stare de demenţă. Îmi era atât de bine! O plimbare pe care mi-o doream de multă vreme. Singură pe străzi, alături de toate culorile verii ce încă mai e, mângâiată de adierea dimineţii. Respiram şi  m-am oprit în faţa unui copac: l-am privit  cum îşi clătea ochii cu aerul dimineţii şi frunzele lui respirau armonie. Am simţit că se pregătesc… Le-am privit cu atenţie şi am văzut  printre nervurile lor fine cum se înfiripă maroniul, ciocolatiul. Razele soarelui le mângâiau cu ciocolatiul săptămânilor ce vor veni. Am zâmbit fericită şi am simţit Toamna ce o să vină… De fapt a şi venit. Poate că nu se vede încă, eu însă i-am simţit parfumul şi asta pentru că iubesc toamna… E anotimpul în care trupul şi mintea se aliniază cuminţi şi nu se mai sâcâie reciproc: devin şi eu parte a Armoniei…

La Petite Fille de la Mer , Vangelis

O săptămână frumoasă!

Tudor şi prima lui iubire…

O nouă carte presupune parcă o muncă din ce în ce mai grea. Începutul romanului Pânza de ţărână a pornit mai greu şi parcă nimic nu mă mai mulţumeşte. Mă tot gândesc, mă tot gândesc, scriu, şterg, iar scriu. În fine, o să-l desenez eu cât mai limpede pe Tudor. Aşa îl cheamă pe eroul noului roman, care chiar nu mai ştiu când va fi gata. Eu sper că la sfârşitul acestui an. Postez un fragment din capitolul 2  şi, dacă sunteţi în trecere pe-aici, şi aveţi chef şi timp, poate-l citiţi şi-mi spuneţi cum vi se pare…

Capitolul 2

Prima iubire

Dintre toate încăperile casei din strada Rahovei 126, podul era singurul loc unde Tudor se refugia cu mare plăcere în puţinele clipe de răgaz, la sfârşitul unei zile în care se ocupa de  marfă, clienţi şi printre picături mai răsfoia câte-o carte pe care i-o împrumuta din când în când Marcela, fiica lui Costache. Terminase şi ea nu demult colegiul de fete. Trecuse deja o lună de când era aici şi în ciuda câtorva  diferenţe totul părea a curge cam la fel ca la nea Matei : schimbase parcă un cartier cu altul. În  pod, pintre tot felul de boarfe,  avea sentimentul că plutea deasupra oraşului pe care-l ştia destul de puţin şi care îl fascina până la acel sentiment  paralizant de spaimă. Băiatul de la ţară se mai speria de zgomotul străzilor mai largi decât uliţele înguste cu noroiul până la genunchi atunci când ploua, sau cu ţărâna cât casa , când  afară era uscat. Simţea ţărâna, chiar şi în pod:  mirosul de ţărână arsă care-i aspira ca o sugativă aerul pe care-l respira. Cu capul pe un vraf de ţoale, privirea lui trecea dincolo de luminatorul din acoperiş. Totul în jurul lui era alandala: boarfe , cutii mari de carton, valize de diferite dimensiuni şi ziare, multe ziare adunate în teancuri şi legate cu sfoară. O căldură aproape înnăbuşitoare îi apăsa trupul, simţea că parcă nu mai avea aer , dar o toropeală paralizantă pusese stăpânire pe voinţa lui. Ar fi dorit să se ridice şi să părăsească podul, dar simţea că nu avea forţa necesară. Părea prins iremediabil între toate acele vechituri, iar apăsarea de praf ars era ca şi un drog. Pe de altă parte nici nu putea să adoarmă . Era cumva la mijloc, între hotarul treziei şi al somniei, suspendat , fără voinţă. Cu un picior în realitate şi cu celălalt în vis. Proiectat într-o asemenea dimensiune, nici măcar nu a auzit foşnetul discret al rochiei cu volănaşe care răsfira un parfum crud în spaţiul stătut al încăperii. Un soi de răcoare parcă şi mai învăluitoare decât ţărâna arsă a obiectelor din jur. Nu vroia să deschidă ochii şi, dorinţa, de a se năpusti pur şi simplu în vâltoarea tuturor viselor care-l cotropiseră nopţi în şir, a fost cea care l-a împins la un moment dat în iureşul tuturor simţurilor. A întins mâna şi asprimea mâinilor lui muncite s-a înfiorat la atingerea acelor forme gingaş-catifelate care într-o tăcere golită de întrebări şi răspunsuri , i se insinuau parcă în trupul lui răstignit printre toate acele vechituri. A deschis totuşi ochii, ameţit de foşnet, de parfum, de moliciunea catifelată care încerca să-şi caute un loc alături de el. Marcela îl privea zâmbind la rândul ei, ca acele zâne venite pentru o clipă pe acest tărâm, neştiutoare în naiva lor frumuseţe şi totuşi gata să înfrunte acea aventură desenată în afara împărăţiei lor. Uimirea mirată poate din privirea lui Tudor au făcut-o atunci să zâmbească şi la lumina acelui zâmbet , întregul decor s-a schimbat. Imediat,  ca la o simplă mişcare a baghetei acea zână venită pe-un colţ de rază a transformat podul plin de tot felul de zdrenţe în ceva demn de basmul din care venea. El parcă nici nu mai ştia că e Marcela, fiica lui Costache. Era ceva ce până atunci , băiatul, venit de la Glodeni , nu văzuse încă . Şi-atunci s-a trezit. Palmele i-au transpirat de emoţie când, tremurând din tot corpul , cu gesturi împiedicate i-a scos Marcelei , care continua să tacă şi să zâmbească, rochiţa cu volănaşe. S-a ridicat în genunchi şi a căutat cu ochii o ţoală mai curată. Nu exista aşa ceva, şi-atunci a scos cămaşa de pe el, era mai puţin îmbibată de praf şi a aşternut-o grăbit chiar pe locul pe care aproape că adormise, cu faţa către imensul luminator din acoperiş. S-a întors apoi grăbit spre Marcela,rămasă nemişcată în împărăţia podului şi i-a văzut atunci trupul de copil cu forme delicate de femeie. A luat-o de mână, deşi habar nu avea ce-o să facă, şi a adus-o lângă el pe-acea cămaşă aşternută pe jos. Ea a venit uşor ca o adiere răcoroasă şi l-a privit drept în ochi. Dar nici atunci nu a scos o vorbă. S-a aşternut lângă el , cu capul pe -acel morman de zdrenţe. El a continuat să-i cerceteze mirat trupul: chipul cu ochii strălucind de uimire, buzele fremătând de cuvinte nespuse, umerii firavi ce se pierdeau în linii delicat-sinuoase spre cele două rotunjimi cu sfârcuri roşii ca  miezul de fructe zemoase şi dulci, pântecul plat pierdut uşor spre porţiunea acoperită de păr negru cârlionţat…Degetele lui aspre cercetau înnebunite fiecare milimetru şi simţea sub fiecare cum pielea fină şi delicată se înfioară, tresaltă şi un scâncet neştiutor părea a-i cuprinde pe amândoi deopotrivă. Şi-a aruncat ultimile haine de pe el şi a rămas la fel de gol ca şi ea. Şi-a potrivit trupul lângă al ei şi s-au lipit strâns unul de altul. I s-a părut sau nu , dar a avut impresia că o aude spunând:

- Să nu mă doară, Tudore!

El a privit-o din nou uimit. S-a uitat la trupul ei şi s-a uitat la el: a simţit că e tare, puternic , dar parcă tot nu se-ndura să se apropie de triunghiul acoperit de păr, vroia să mai vadă , să mai cerceteze şi s-a plimbat pe trupul Marcelei aşa tare cum se simţea. Ajuns în dreptul triunghiului cârlionţat , s-a aplecat uşor deasupra lui şi s-a uitat. I-a desfăcut uşurel picioarele şi uimit a văzut floarea rozalie cu cele două petale delicate strânse una în alta,  s-a apropiat şi mai mult , în timp ce aroma umed  delicată ce se înălţa spre buzele lui, l-a  ameţit atât de mult , încât s-a repezit şi a muşcat cu poftă din fruct. Vroia să-i soarbă întreaga dulceaţă. Marcela a suspinat şi s-a prins cu mâinile de gâtul lui. A luat-o şi a pătruns bezmetic în adâncul ei. Fata a izbucnit în lacrimi şi la un moment dat ceva cald a ţâşnit din ei. Parcă i-ar fi ars pe-amândoi cu fierul.

- Mă ustură, scâncea ea…

Tudor era nedumerit. S-a oprit totuşi câteva secunde şi a privit-o. Ea s-a prins şi mai mult de el şi şi-a lipit chipul umed de lacrimi de pieptul lui. Atunci el s-a simţit puternic şi cu o bucurie frenetică a cercetat fiecare ungher umed…Nu a mai ştiut cine e şi într-o supremă bucurie a scos şi el un ţipăt lăuntric. Primul lui strigăt de bărbat, primul lui strigăt de bucurie. Avea optsprezece ani şi cămaşa lui era plină de sânge.

Şi cum spuneam…

Jazzul  îl simt  atât de aproape de natura noastră simplă, spontană, dar mai ales  însetată de joc, de cele mai aventuroase combinaţii… Jazzul e chemarea spre elementul ludic, spre imaginaţie şi are un singur ţel: acela de a ne bucura.

De vorbă cu floarea de cactus

Au  înflorit aseară… Nu le-am putut imortaliza prospeţimea din cauza întunericului. Acum , vă ofer imaginea unor flori ajunse la maturitate. Posibil ca până diseară să mai plece pentru o vreme… Dar, după cum bine vedeţi(nu e singura imagine oferită de-a lungul timpului aici, Pe  canapea…), o floare de cactus, una singură, poate poate zâmbi de nenumărate ori, dacă e… iubită.

O zi frumoasă tuturor!

Sonata lunii…ce bine e acasă!

Are creierul sex?(Le cerveau a-t-il un sexe?)

Am citit de curând un material în Le Figaro magasine

V-am dat link  la acest material pe care-l puteţi citi şi voi, eu voi inventaria doar acele diferenţe probate de specialişti, care vizează creierul unei doamne şi creierul unui domn. Voila:

1. Doamna face mai multe lucruri deodată, domnul nu face decât unul.

2. În ceea ce priveşte erotismul:lui îi place să vadă, ea preferă să asculte.

3.  Un subiect e alb pentru el, cenuşiu pentru ea.

4. Emisfera dreaptă pentru el, dreapta şi stânga pentru ea.

5. El are un GPS în cap, ea-şi pierde busola.

6. Ea vorbeşte mult

7. Ea vede mai bine nuanţele culorilor.

8. Ea este mai sensibilă şi totdeauna în alertă.

9. El este mai activ, ea este mai afectivă.

10. Ecuaţiile pentru el, calculul pentru ea.

11. El ţinteşte bine, ea e îndemânatică.

12. Ea are un creier mai puţin voluminos.

*Doar calitatea contează, nicidecum cantitatea. Greutatea creierului lui Einstein nu avea decât 1 250 grame, cel al lui Anatole France ,1 000 grame şi cel al lui  Turgheniev, 2 000 grame.

13. El are neuronii mai mici…

*  Biologii au afirmat că neuronii la bărbaţi sunt mai puţin numeroroşi şi mai mici.  De atunci , comunitatea ştiinţifică se tot întreabă, nu fără ironie:  cum oare au putut ei socoti şi măsura cele 100 miliarde de neuroni, toţi de talie variabilă, care formează creierul nostru?

* O menţiune interesantă referitoare la  cum scrie un domn şi cum scrie o doamnă: bărbaţii utilizează mai des articolele hotărâte( -l, -a,- i, -le) şi cantitativele ( puţin, mai puţin, mai mult), în timp ce femeile folosesc mai mult pronumele personale( eu, tu , noi),  negaţiile şi cuvintele afective.

Dacă teoreticienii gândesc că factorii biologici intervin în aceste diferenţe emoţionale, mulţi consideră însă că ele sunt  înainte de toate rezultatul educaţiei şi mediului social. Totuşi…

O zi frumoasă!  Şi în pofida  tuturor diferenţelor, să fiţi iubiţi şi să iubiţi!