Imagini de la relansarea romanului Ghici pe cine iubesc eu?
Imaginile de la evenimentul de ieri
Carmen Dumitrescu, gazda evenimentului.
TVR cultural
Prietenii mei încep să-şi ocupe…locurile.
Voi mai adăuga şi mâine câteva imagini de la relansarea care a facut posibil ca la un moment dat spaţiul mic al librăriei să devină insuficient. Un eveniment care s-a desfăşurat după reguli naturale şi care poate că i-ar fi făcut unii preţioşi să strâmbe din nas.
Să fiţi iubiţi!
edit later: impresii despre lansare:
Ce simte Adrian…
Mâine la librăria 95, Adrian , personajul principal din romanul Ghici pe cine iubesc eu? , ne va mai spune câte ceva despre el. Îşi va relansa povestea. Cât adevăr, atâta ficţiune!
În seara asta îmi pare puţin obosit…
Dacă întinde mâna, are senzaţia că locul de lângă el e gol şi rece. Dar dacă se înşală? Ştim oare noi ceva? Deseori ameţiţi de vacarmul cotidian constatăm că nu cunoaştem limbajul sufletului. Drumul pe care-l străbate e nisipos şi simte că alunecă în hăul tulbure al neprevăzutului. Vrea însă să continue. Momentul opţiunii a trecut şi nu mai poate să dea înapoi. Nu are unde să se mai întoarcă. Locul de unde-au plecat el şi Smara a dispărut în neant. Nici o întoarcere nu mai e posibilă. Habar nu are dacă e mai bine aşa cum sunt acum, sau cum erau înainte. Dar ce mai contează? Basmele nu propun niciodată soluţii. De obicei se încheie cu „şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa!” Adică doar s-a relatat ceva! În lupta dintre bine şi rău, binele învinge de cele mai multe ori. Punct! Omisiunea cea mai gravă a unui basm e aceea că Binele nu poate exista fără Rău. Dar nici un basm nu spune lucrurilor pe nume. Se alege varianta cea mai învăluitoare. Şi dacă merge pe această cărare, ideea ar fi următoarea: dacă totul se bazează pe cele două constante, Binele şi Răul, e limpede că atunci când un Bine se produce, undeva în lume se naşte un Rău, iar când se produce Răul, altundeva apare un Bine. E o lege a echilibrului universal. Ar vrea să strige toate astea. Să vorbească şi el cu cineva despre toate astea. Dar a pierdut exerciţiul comunicării. Încă de pe vremea când era în stare embrionară. Nu-şi aminteşte dacă pe atunci a vorbit ceva sau nu cu mama lui. Asemenea amintiri nu au existat vreodată. Stă întins pe patul din dormitor şi albastrul cald din jur potenţează dorinţa de a se relaxa. E singur acasă şi liniştea care e în jurul lui îl face să-şi audă bătăile inimii. Amintirea acelor râsete care altădată cutremurau zidurile casei, în fiecare dimineaţă, pare şi mai îndepărtată, acum când e atâta linişte în jur! Lui i-a plăcut întotdeauna să râdă şi râsul la rândul lui l-a salvat de la multe porcării. O glumă bine plasată chiar şi în momente de maximă tensiune face cât o mie de terapeuţi meseriaşi. Cele două mobile zac pe noptiera de lângă el. Cât de mult urăşte aceste obiecte! I-au adus atâtea neajunsuri. Se uită la ele şi îşi dă seama că sunt închise. Va trebui să înceapă totuşi dansul. Într-adevăr, imediat ce le deschide unul dintre ele sună cu o melodie de harpă. Întinde leneş mâna şi vocea mamei lui îl trezeşte de-a binelea:
- Ok. Mam! Vin să te iau peste o oră. Îţi dau un beep şi cobori, când ajung.
capitolul 2, La căsuţa albă, pag.67-69
Ghici pe cine iubesc eu? se vrea relansată
Şi cărţile îşi au destinul lor. Unele au şansa să plece în cât mai multe locuri, altele se împiedică în pragul casei… Voi scrie poate , pe viitor,despre lungul drum al cărţii către cititor. Nu neapărat din raftul librăriei, cât mai ales cum ar trebui ea, cartea, pierdută printre alte mii de titluri, să-i atragă atenţia lui, cititorului. Personal mă consider norocoasă şi chiar dacă paşii sunt mici, ceva se întâmplă totuşi. Sunt câteva librării în care romanul Ghici pe cine iubesc eu? s-a epuizat, deşi Catia Maxim nu e un autor cunoscut. Prin urmare mi s-a propus să -l relansez. Evenimentul va avea loc joi, 30 iulie, 2009, ora 17, la librăria 95 Academiei , Calea Victoriei, nr.12 a, sector 1. Vă aştept cu mare drag pe toţi cei care doriţi să participaţi la un eveniment de suflet, să schimbăm câteva vorbe şi, de ce nu şi despre ce anume ar trebui să mai facă un autor pentru cărţile lui?
Să fiţi iubiţi!
Cine pe cine curăţă?
Deşi mă consider sănătoasă, între limitele pe care le accept eu însămi, de ceva vreme mă tot înţeapă tâmpla stângă sau dreaptă ?! Aş vrea şi nu prea… să vă reamintesc despre… Să-i fac un portret? Sau …? De fapt e prelungirea a unui gând pe care-l beau din ceaşca de cafea. E musai să precizez pe cine vreau eu să “pictez”, nu? Staţi, nu e vorba despre pictură, ci doar de nişte biete-sărmane linii. Făcute de cine? De mine. Cine sunt eu? Acum, sunt consumatorul (ce naspha sună) de artă. Din când în când consum câte o carte, câte un film şi muzici cât cuprinde. Gândul sorbit din ceaşca de cafea mă duce spre scriitori. Dar nu spre toţi. Doamne-fereşte de generalizări (am simţit deja cum stă treaba cu globalizarea). Închid puţin ochii şi îl(o) am în faţă. Scrie şi scrie bine (cel puţin aşa spun profesioniştii). Şi dacă ei spun… cititorul e musai să spună şi el, nu? Să fiu serioasă totuşi. Prin urmare scrie bine- un termen care deschide zeci de acolade- şi e limpede ( şi uneori tulbure) că ia premii. Minunat. Continui pe calea cuminte a normalităţii. Fiind atât de şi atât de…, e firesc să curgă aprecierile una după alta, cu tot cortegiul de publicitate. Personal îmi convine, mă bucură şi mi se pare firesc într-o lume normală. Şi mă apropii… Simt acele emoţii pe care le gustam în adolescenţă. Să fiu atât de aproape de scriitorul( -ea) renumit(ă). Tac şi mă uit. Atent! Şi ce mi-e dat să văd?Un chip trist. Se uită la mine cu acea privire ce trece dincolo de trupul şi mintea mea… Îmi spun şi îi spun ce minunat trebuie să fie când aprecierile curg firesc. Buzele îi schiţează un zâmbet: de la ironie, la infinită tristeţe… Poate că nu văd eu bine. Sunt prea simplă. Cu siguranţă că e nevoie de cineva mai sofisticat. Îmi masez tâmplele şi continui să îi stau pe-aproape. Îmi zic că tristeţea sau nemulţumirea sunt inerente spiritului creator. Accept! Încerc să pricep mesajele operei sale. Chiar dacă singura culoare e negru( =mesaje care exclud lumina). Mă gândesc totuşi la catharsis-ul scrierii sale. Îmi aduc aminte că Aristotel, în Poetica , a folosit acest termen ca pe o metaforă, subliniind faptul că tragedia are ca scop trezirea catharsis-ului( purificarea de emoţii- mila şi teama- prin intermediul artei). Dar tot Aristotel a mai spus: cei care ascultă o melodie (Poetica) obţin starea de calm. Prin urmare, auditorul e supus şi el unui tratament de purificare, de calm. Încerc să îi aduc aminte de toate astea prin mijloacele mele de cititor (sunt câteva, deşi nu prea multe). Continuă să zâmbească! M-o dispreţui? Nu, nu cred. În fond scrie şi pentru mine, nu? Trebuie să găsesc în scrierea lui(ei) măcar o soluţie, o cărare. O lumină. Poate că totuşi e ceva ce nu pricep… Sintetizez: toată paleta de negru: cerul e negru, soarele e negru, stelele sunt negre, iarba e neagră… Luna? Nu, luna nu mai există. Gata! Dezastru! Asta da! Ce bineee! Mă încăpăţânez să înţeleg ceva şi total neinspirată dau ca exemplu alţi scriitori. Se înfurie: imediat, iremediabil. Se postează în faţa mea şi-mi strigă şuierat:” Cum îţi permiţi?Altcineva nu mai există!” Mă sperii puţin, dar nu cedez şi iar dau cu nuca-n perete:” Aveţi cu toţii loc sub Soare!” Dispreţul lui (ei) e fără margini. Se amuză şi printre hohote de râs, îmi spune:“Chiar crezi că te ascultă cineva? Cui îi pasă de tine?” Se depărtează. Rămân singură cu ceaşca de cafea, stingheră printre gânduri . Mă uit pe fereastră şi văd lumina de afară. Respir şi, ca în copilărie, rostesc: Soarele e galben totuşi! Iar dacă elitele sunt indiferente… Poate în alt material!
Am postat acest material şi pe site-ul cu care-am făcut şi eu un pariu pe...prietenie.
Acum sunt două…
Până astăzi a fost din când în când câte o floare. Azi sunt două flori de cactus. Cei doi cactuşi sunt încărcaţi de viitori boboci! M-au bucurat în dimineaţa asta cu inocenţa albului lor…
O zi săptămână frumoasă şi o zi în care sfântul Ilie , pe care creştinii ortodocşi îl sărbătoresc astăzi, să ne trimită gândul plin de armonie.
Mulţumesc pentru recenzie
Sigur că aproape zilnic intru pe Google să mai văd ce se spune despre sau dacă se spune ceva despre romanul Ghici pe cine iubesc eu? Azi am avut bucuria să citesc o recenzie . Autoare , Loredana Modoran
O zi frumoasă!
Despre…fericire
Un articol scris de Aida Călin. Cred că e util. Mă rog, cel puţin pentru unii dintre noi. Cum să ne obişnuim cu fericirea.
Din nou , să fiţi iubiţi!
