Virusul dependenţei

Adormisem! Devreme. Mi se întâmplă rar să mă culc atât de devreme. Aseară, pe la ora şapte, după un duş bun am adormit ca un prunc. Fără vise! Unii oameni numesc un astfel de somn: buştean. Eram apărată de liniştea camerei mele, vântul adia puţin şi sunetul blând al fiecărei fâşii al jaluzelei interioare mă legăna uşor în spaţiul meu. Eram însă cu telefoanele  lângă mine. Şi unul din ele a sunat. Prima dată mai uşor, apoi din ce în ce mai tare. Nu ştiam dacă e noapte sau zi. Am răspuns cu acea voce în care tonalităţile nu erau limpezi şi clare. Simţeam că limba îmi e grea. Încercam să mă trezesc. Auzeam ca prin vis tot felul de scuze, căci eu  spusesem deja că încerc să mă trezesc. Mă scuzam şi eu… Am cerut un termen de graţie: un minut…. Am aprins veioza şi am oftat… Era o prietenă. O fiinţă pe care o văd destul de rar. Un om, la care atunci când apelez , spune întotdeauna : “Prezent!” O femeie singură. Una din nenumăratele femei singure. Am asigurat-o ( şi chiar nu era de complezenţă) că sunt bucuroasă că m-a sunat. Îi promisesem chiar la lansarea ultimei cărţi , că voi trece pe la ea. Mă simţeam cumva vinovată că încă nu o făcusem. Prin urmare chiar m-am bucurat că m-a sunat. I-am simţit însă glasul încărcat de tristeţe. Nu vă voi spune povestea ei… Nu are sens! Însă  sunt revoltată, aproape că îmi vine să iau aerul la palme… Cum e posibil ? De ce suntem atât de dependenţi unii de alţii? Adunam în minte calităţile ei şi nu reuşeam să îi înţeleg tristeţea, depresia, insomniile… Vorbea coerent, logic  şi nici măcar ea nu reuşea să priceapă. Cu atât mai puţin ea! O poveste des întâlnită. Ea îi spune iubire! Eu nu reuşesc să o conving de contrariu.  O fiinţă bolnavă de iubire…Tristă! Şi când tocmai îmi explica cum îi mai e, sună mobilul ei şi aud conversaţia prin telefon … M-am uitat la ceas. Era  ora zece.  Era mama lui care  o ruga să vină să stea cu ea , că îi e rău.  E singură! Feciorul ei  e plecat peste mări şi ţări. Iar fiica ei e în vacanţă în Grecia. Şi ea, prietena mea, care e bolnavă de tristeţe, care are insomnii severe, care munceşte foarte mult, a trebuit să se îmbrace şi să plece la acea bătrână să stea noaptea cu ea. Înainte de a termina conversaţia cu mine m-a întrebat printre hohote de plâns:” Oare ce are femeia asta cu mine de mă chinuie? Feciorul ei  m-a chinuit ani buni, acum are pe altcineva, cînd vine în ţară abia dacă mă salută…” Fără să vreau vocea îmi devine metalică şi o întreb : “  Spune-mi, ţi-ai recuperat banii pe care i-ai dat împrumut?”  Ofează şi îmi răspunde: ” Nu, nici vorbă!” Tac…  Îşi adună vorbele, printre suspine:” Ştiu! Sunt o proastă! “  Îmi simt vocea limpede când îi spun: “Sună-mă mâine seară  şi încearcă să dormi câteva ore în noaptea asta… Chiar dacă o să o petreci cu o bătrână capricioasă şi nu în braţele unui bărbat.”  O simt că încearcă să surâdă , când mă întreabă din nou:” Păi, cum să fac…?”  Respir şi vorbele scapă aproape vesel, sănătos:” Păi să o Fac_i! “ M-am dat jos din pat şi am ieşit pe balcon. Am privit lung,  în zare… E atât de complicat de găsit un remediu prin care unii dintre noi să se vindece de microbul dependenţei…? Poate ne spune totuşi Patricia Kass câte ceva despre iubire , de astă dată în tonalităţi de jazz…