Şi mâine va fi o nouă zi! Şi mâine voi pleca din nou spre mare, spre soare, spre flori…Voi fi iar faţă în faţă cu Clipa! O voi salva! Sperrr! Voi pleca spre insula Corfu.
Noapte bună! Să fiţi iubiţi!
Culoarea picăturilor de ploaie
Plouă, plouă! Nu, nu mă gandesc la George Bacovia! Sau poate că mă gândesc, dar într-un alt fel decât atunci când, prea tanără fiind, îmi picuram pe trup stropi de melancolie. Pe vremea aceea era ceva firesc. Melancolia de atunci era de fapt un strigăt , o dorinţă spre maturitate. Îl iubeam pe Bacovia din tot sufletul ! Îmi era drag să mă trezesc cu el în gând , să îmi clătesc ochii cu puţinele lui culori. Iubeam griul bacovian! Acea culoare îmi scălda trupul şi îmi anihila uneori dorinţele… Melancolia le dădea şi ea parfumul ei suav , venit parcă din timpuri apuse. Acum îmi reamintesc acel parfum şi zâmbetul meu e şi acum melancolic. Un alt fel de melancolie! Mă uit pe fereastră la ploaia care dansează, când molcom, când ameţitor. Privesc picăturile de ploaie şi am în minte imagini ce nu s-au născut încă. Plouă! Plouă! Şi eu mă gândesc la un viitor încă nenăscut. Muşc cu lăcomie însă prezentul, clipa aceasta , când mă odihnesc cu mine însămi şi iată că surprind aceste imagini .
Le voi lăsa aşa : una lângă alta, ca şi acele întâmplări ce ne bântuie existenţa , aparent fără nici o legătură: un peisaj compus din fragmente. Plouă! Caut cu privirea picăturile de ploaie. Încerc să le desenez. Oare ce culoare li s-ar potrivi? Culoarea sufletului meu? Oare ce culoare are acum sufletul meu? Aud picăturile cum se ciocnesc pe acoperişul casei. Se adună şi se frământă. Sunt vesele? Sunt triste? Sunt reci? Sunt calde? Le caut din nou cu privirea şi mai sorb o gură din ceaiul aromat. Ce culoare spuneam că are acum sufletul meu? Ce culoare au picăturile de ploaie? Plouă! Închid puţin ochii şi văd toate culorile pământului amestecându-se , ca mai apoi să curgă uşor , cald, aproape senzual culoarea mea: culoarea armoniei , a împăcării cu mine însămi! Culoarea care mă va duce în seara asta spre… un nou capitol din romanul ce se plămădeşte acum. E un copil nenăscut! Dar va fi şi el! Plouă! Plouă! Ce bine îmi e cu mine!
O seară caldă şi să vă fie bine cu voi!
Ghici pe cine iubesc eu? la…
1. Librăria Eminescu
2. nr.17 -Sadoveanu (bd-ul Magheru, nr.6-8)
3 nr.95- Academiei ( Calea Victoriei,nr.12 A)
4. nr. 9- Colţei( Bd-ul Brătianu 1848)
5. nr.1- Luceafărul( Fantani)
6. Cărturesti
7. nr.94- Papirus ( Bd-ul Magheru,nr.27)
8. nr.41- Lumina ( Calea Dorobanţi, nr.168)
9. nr.74 - Copiilor (P-ţa Romană, nr.9)
10. nr.42- (Calea Moşilor, 306)
11. nr.70 (Iuliu Maniu,55)
12 nr.72 -Lyceum (Iuliu Maniu, nr.140)
13. nr.56 ( Bd-ul I. Mihalache, nr. 42)
14. nr.22 (Şoseaua Mihai Bravu, nr. 296)
15. Librăria Monitorul Oficial , Calea 13 septembrie
16. Librăria 15, Calea Moşilor, 199
17. Biblioteca Judeţeană Tg. Neamţ
O zi…
Marţi… O zi cu mult soare. O zi extrem de aglomerată. Dar cate zile nu au fost şi nu vor fi la fel? Am de repetat nişte analize. Pregătită mental pentru aşa ceva, plec surazătoare de acasă. De undeva din Nord spre Centru. Toate bune şi frumoase, mai ales că eu sunt colorată ca pentru o zi de caniculă. Sunt toată în alb. Dar, mai ales sunt mandră de noua mea achiziţie: nişte minunaţi papuci albi, de mică cenuşăreasă. Din cand în cand mai trag cu coada ochiului la ei şi privirea mi se bucură de albul lor delicat. Au şi nişte petale stropite cu pietricele de diferite culori adunate delicat. Ajung la laborator, o casă din vremea oraşului de altădată , renovată cu mult bun-gust şi mă îndrept curajoasă spre cabinetul de unde se recoltează sange. Tanăra de acolo îşi reaminteşte că am mai trecut pe la ea şi între noi se înfiripă un dialog vesel. Mă aşez pe scaun, îmi strange partea de deasupra cotului cu garoul şi eu strang pumnul. Între timp conversăm. Eu sunt veselă ca de obicei. După puţin timp o simt că tace. ” S-a întamplat ceva?” ” Nu vrea să curgă… Sangele!” ” Nu-i nimic , mai staţi puţin: o să curgă el. Altă treabă ce are?” Cateva secunde nu mai spun nimic nici eu, nici ea. Apoi tanăra asistentă se impacientează şi îmi şopteşte :” Doamnă, eu trec la mana cealaltă că dacă mai stau cu acul mult aici , vi se sparge vena.” Zambesc puţin nedumerită (întotdeauna mi s-a luat sange din aceeaşi venă), mă ridic de pe scaun şi cuminte dau cealaltă mană. Acum totul decurge bine. Redevenim amandouă vorbăreţe, iar cand asistenta grijulie îmi aşează delicat pe cele două braţe două petale rotunde de leucoplast, eu izbucnesc în ras şi îi spun că pe stradă, oamenii se vor uita la braţele mele , ca la braţele lui Popey marinarul. Respir uşurată că în fine pot să îmi beau cafeaua din termosul pus în maşină de mama mea cea grijulie şi îmi continui drumurile. Sigur că aveam aşa şi eu un plan pregătit de acasă, dar ieri a fost ziua parcărilor închise. O fi fost vreo sărbătoare a lor, a celor de la Dali, cert e că am făcut de cateva ori turul centrului şi cu chiu cu vai am găsit un loc stramt şi am reuşit să o parchez la mustaţă pe draga mea prietenă, maşina. Evident că toate drumurile le-am făcut pe jos. Şi nu au fost puţine. La un moment dat , aproape de amiază, simţeam că e nevoie de o pauză, drept pentru care mă opresc la o prietenă, de fapt poposesc în coaforul ei, undeva pe Calea Victoriei şi în timp ce ea , bucuroasă de vizita mea, îmi prepara ceva rece de băut, eu mă descalţ. Îmi simţeam picioarele calde… Între timp , prietena mea Gigi (Geta) venise langa mine şi îmi privea şi ea cu admiraţie papucii. Eu , fericită , mi-i scot din picioare şi brusc văd în privirea ei groaza. Mă uit şi eu nedumerită la picioarele mele: erau pline de sange. Partea interioară a papucilor de asemenea. Imediat în jurul meu s-a constituit o echipă de prim ajutor. Mi s-au dat nişte papuci albaştri de cauciuc şi la baie mi-am curăţat picioarele de sange, apoi mi-au pus antibiotic şi m-au pansat. Eram puţin îngrijorată , căci aveam cateva întalniri şi alte drumuri de străbătut. Prietena mea mă boscorodea că sunt mai rău ca un copil şi trebuie să aibă mereu grijă cineva de mine, eu susţineam că nu am simţit nimic , că nu mă doare şi că o să-mi treacă etc. În fine, bine pansată la ambele picioare, m-am încălţat cu papuceii cei frumoşi şi am pornit-o încetişor spre Amzei, unde am stabilit cartierul general al întalnirilor programate. În mod absolut natural am expus ca şi motiv principal, picioarele mele bandajate. Apoi totul a decurs normal, frumos şi mai ales instructiv pentru mine. Ultima întalnire am avut-o cu pictoriţa Ioana Wiesenthal, o persoană rară… O să vă povestesc mai multe despre ea, după 15 iunie. Ne-am împrietenit de îndată şi am mai aflat cate ceva despre femeile frumoase şi fericite. Despre împlinirea lor şi mai ales despre bucuria lor de a trăi. Acum, uitandu-mă cu atenţie la rănile mele de la picioare , mă gandesc că ziua de ieri a fost minunată, iar micile neajunsuri au fost un preţ infim plătit bucuriei pricinuite de întalnirile de ieri, inclusiv întalnirea cu acel cititor misterios venit din alt oraş, să mă cunoască şi să cumpere doua seturi cu cărţile mele: unul pentru fetiţa lui şi unul pentru o prietenă. A fost o zi minunată şi eu abia acum îi mulţumesc acelui îngeraş care m-a ajutat să gust asemenea bucurii. Chiar dacă pe alocuri au fost pigmentate cu mici usturimi.
Să ne bucurăm simplu şi spontan de fiecare rază de soare, chiar dacă ni se pare uneori că Soarele arde prea puternic! Să fiţi iubiţi!
“Faceţi lumină pe unde treceţi!”
Zilele trecute am primit un mail despre… criză. Din acel mesaj am extras titlul acestui material. Aceste cuvinte sunt de fapt seva învăţăturilor celui care a fost şi va rămane viu printre noi , deşi nu mai e: Arsenie Boca.
O săptămană luminată!
Dansul popoarelor
Sunt atatea sărbători! Aproape în fiecare zi sărbătorim cate ceva. Iar atunci cand totul se petrece în aer liber, atmosfera parcă e şi mai destinsă, mai ales că nu mai sunt reguli care să ţină de un anume protocol. Evident că intervin doar acele reguli care presupun un comportament civilizat. Ieri, pe la orele amiezii, în parcul Herăstrău , scăldaţi de un soare torid , aromani din mai multe locuri au venit să sărbătorească ziua lor naţională. Muzică aromană, grătar, bere, veselie… Pe aleile parcului Herăstrău ( la intrarea dinspre Charles de Gaulle) se auzeau vorbe aromane. Mi-am adus aminte de vremea , cand studentă fiind, am urmat cursul de dialectologie susţinut de cea care a fost mare doamnă AROMANĂ , Matilda Caragiu- Marioţeanu: sora genialului Toma Caragiu. Mi-am adus aminte cat de fascinată am fost de poezia aromană. Şi acum mai am un vechi disc(placă) cu poezie aromană recitată de Ion Caramitru, Toma Caragiu, Matilda Caragiu-Marioţeanu. O poezie plină de umor, extrem de muzicală, chiar şi cu atatea consoane (acea aglomerare de ţ şi v, care pe mulţi dintre noi ne fac să credem că e imposibil de pronunţat). Am străbătut aleile înţesate de oameni dornici să guste cat mai multă bucurie şi fără nici un alt comentariu , vă voi arăta cateva imagini surprinse în timpul acestei manifestări. Nu mai adug decat că avem nevoie cu toţii de cat mai multe bucurii. De zambete! Nu de vorbele crizei, nu de încrancenaţii şi supăraţii care tot apar prin ziare si pe la TV . Dragii mei, eu , una , sunt sătulă de toţi acei Gică contra ce nu fac altceva decat să critice şi să plangă. Voi nu v-ati săturat? Dacă da, hai , să nu-i mai băgăm în seamă!
Un arman! Sculptorul Mihai Tugearu
Prieteni armani
Hora armanească
Oaie la proţap
Simbolul armanesc: capul de berbec
Seara m-am bucurat de aşa ceva! Ciuperci la cuptor! Reţetă romanească!
O zi frumoasă!
