Comoara dimineţii!

Pleoapele  flutură delicat  asemeni unor aripi abia născute. Trupul se modelează după conturul aşternutului mătăsăs. Fiecare fibră se relaxează şi desenează un zâmbet auriu ce va lumina întreaga zi. Gândurile încearcă să se îmbulzească la uşa conştiinţei. Nu deschid ochii. O mică stratagemă, menită să prelungească clipa hotărâtoare dintre somn şi trezie. Nu vreau să-mi simt încă trupul. Îl las în mătasea aşternutului. Să strâng toate gândurile în mănunchi şi să le duc mai departe de mine. Sunt hotărâtă să ţin doar pentru mine Clipa asta! Să fie doar a mea! Să n-o împart cu nimeni: nici măcar cu propriile gânduri. Cu siguranţă că ar devora-o! Aşa că mă concentrez asupra acelui zâmbet auriu. E singurul care contează Acum! El e cel care va desena întreaga mea zi. Las pleoapele să se răsfeţe în zbaterea lor lină… Las trupul să se risipească în căldura viselor coapte , las aşternutul mătăsos să -mi mângâie epiderma cu degete de catifea… Privesc apoi sufletul meu. Atent, minuţios . Chiar riguruos! Ce straniu mi se pare totul! E ca şi cum nu l-aş cunoaşte! Se uită la mine şi zâmbeşte: curat, deschis! E ca un un prunc abia născut! E fără amintiri, e mic, e delicat! Şi tot zâmbeşte.  Mă înfioară o asemenea imagine. Dar  îmi aduc aminte că e opţiunea mea. Exercţiul meu de ani de zile. Îl privesc  şi mă înduioşează aşteptarea, dar mai ales ochii  lui. Îmi spun că mă aşteaptă să îl iau cu mine, acum la începutul unei noi zile. Acum când mă trezesc din noaptea care abia a trecut. Mă aplec şi îl culeg ca pe o floare. Doamne, cât e de fragil! Voi avea mare grijă de el! Îl voi purta cu mine şi îl voi privi mereu… Ştiu de ce anume are nevoie. Respir adânc şi pleoapele se deschid . Lumina soarelui invadează dormitorul şi liniştea din casă e leagănul în care mă mai răsfăţ. Preţ de câteva minute! Apoi mă trezesc. Sunt fericită! O nouă zi! Un zâmbet auriu! Un suflet prunc! Un exerciţiu efectuat de multă vreme! Ceva menit să îmi reamintească de bucuria fiecărei zile, de şansele pe care le am, dar mai ales de acel prunc ce are bucuria să se nască în fiecare dimineaţă.

Să fiţi, iubiţi!


Publicat în: on 28 februarie 2009 at 7:20 Scrieti un comentariu

Facerea unei cărţi

Primăvara, care stă să înflorească, îmi provoacă pe lângă acea stare specifică de agitaţie şi emoţia că în curând va apare noul meu roman.  Perioada care abia a trecut a fost pigmentată de întâmplări neaşteptate, dar una peste alta visul va fi dus la bun sfârşit, iar eu voi mai finaliza un proiect. Nu aş fi continuat dacă nu aş fi avut semnale din partea voastră . Semnale de suflet! Drept pentru care mă gândesc să vă fac părtaşi la opţiunea mea. Vă prezint trei variante de coperte şi voi îmi  scrieţi care vi se pare cea mai potrivită. În fond e vorba de ceva ce o să vă aparţină , celor care o veţi dori, nu? Azi trebuie să mă decid asupra unei  variante…

picture-1

picture-2picture-3 Anumite elemente se vor mai schimba, dar ideea cam asta ar fi.

Publicat în: on 26 februarie 2009 at 7:02 Comentarii (12)

Opreşte-te, clipă!

Opreşte-te, Clipă! Eşti atât de frumoasă!

Publicat în: on 25 februarie 2009 at 6:25 Scrieti un comentariu

Să intre soarele!

Să mă trezesc! Privirea să străpungă toate pânzele! Buzele să se-nfioare de zâmbetul-întrebare, de zâmbetul răspuns! Să-mi simt epiderma înfiorată de raza de soare, tresărind la adierea veselă de vânt! Să îmi aud glasul limpede , rostind acele cuvinte ce se înalţă până la stele. Să mă scald în culorile care mă bucură şi să pot respira zi de zi iubire.  Să mă risipesc şi să mă adun în acelaşi înveliş moale şi cald… Să înfloresc ca un ghiocel delicat ! Să respir şi să gust acelaşi parfum numit:Iubire!  Bine-ai venit, frumosule Dragobete! Miroşi a primăvară!

Publicat în: on 24 februarie 2009 at 7:56 Scrieti un comentariu

Chirurgie

Întotdeauna m-am gândit la perfecţiunea naturii. Legile naturale sunt aplicate riguros , fără ca vreun judecător inamovibil să dea o soluţie mai mult sau mai puţin arbitrară.  Sigur că se poate invoca argumentul că nici în natură legile nu sunt  întotdeauna  respectate.  E adevărat, dar se ştie că singurul duşman redutabil al naturii e omul.  Şi fără să am vreun obstacol în cale ajung la natura umană: fascinantă, cu peisaje contradictorii, dar singura menită să năucească. Nu neapărat în sensul bun! Te poţi pierde cu uşurinţă în labirintul, uneori fără ieşire al acesteia. O anume experienţă de viaţă ajută  să te poţi orienta şi până la urmă lumina de afară se întrevede. Dar ce se întâmplă atunci când dorinţa imensă de a ajuta pune stăpânire pe voinţa şi mai ales pe spiritul de conservare?  Şi mă întreb din ce material ar trebui să fie ţesută ideea că până la urmă, atunci când se produce o greşeală , cineva ar  trebui să înveţe ceva?  Cât de multe şanse trebuie să oferim celor pe care vrem să-i ajutăm? Şi până unde trebuie să persistăm cu ideea că natura umană e atât de desăvârşită, chiar şi în starea ei de disfuncţie,  încât e imposibil să nu strălucească printr-un cotlon vreun diamant mai mult sau mai puţin şlefuit. De-a lungul timpului m-am ameţit cu ideea că e imposibil ca atunci când cineva greşeşte într-un fel sau altul (şi greşeala e inevitabilă) să nu înveţe ceva.  Şi mai m-am ameţit ani buni cu ideea că dând toate şansele posibile , – chiar şi atunci când se produce un prejudiciu (material sau afectiv)- celor pe care-i considerăm prieteni, se poate realiza minunea ca cineva să înţeleagă şi astfel perfecţiunea unei legi să strălucească.  Aşa ca în natură!  Trebuie să constat că în anume împrejurări o astfel de idee  devine utopie.  Şi ca atare situaţia poate scăpa de sub control.  Acea natură umană distorsionată din varii motive, nu numai că nu revine la armonia iniţială, la acea stare de echilibru şi înţelegere , ci dimpotrivă se revoltă atât de tare încât produce haos.  E o situaţie extremă, urgentă.  Şi ca atare  se impune o operaţie.  Singurul instrument care mai poate ajuta e bisturiul. Trebuie curăţat locul cu rapiditate. Altminteri se produce contaminarea. Concluzia?  Nu întotdeauna tratamentul blândeţii, al pilulelor de şanse acordate  duc la vindecarea unei naturi bolnave. Şi astfel se constată că şansele acordate una după alta sunt apă de ploaie şi persoana pe care ai vrut să o ajuţi din toată inima e mai bolnavă ca oricând.  Prin urmare ,  deşi operaţiile mă oripilează,  nu pot să nu accept ideea că intervenţiile chirurgicale  sunt utile atunci când alte soluţii nu mai sunt. Vreau doar să pledez pentru sănătatea personală  menită  iată ,  să ne salveze de la contaminarea cu un suflet , cu o natură bolnavă.  Să fim atenţi!

O duminică frumoasă !

.

Publicat în: on 22 februarie 2009 at 7:24 Comentarii (6)

Frumos bărbat!

Aseară, pe o vreme pe care nu  ştiu dacă îmi ardea să ies din casă, am făcut-o totuşi.  Spectacolul Vis, în care Dan Puric a fost tot ceea ce putea fi, m-a adus din nou la sala Rapsodia. O sală arhiplină, cu oameni veseli, care au ignorat vântul şi vremea câinească şi au venit să guste din nou Dan Puric. Despre spectacol nu am multe a spune. Ce se poate spune, când admiri ceva? Gesturi, mişcări, dans (o coregrafie impecabilă)! Mişcări ale trupului, o paletă uriaşă de gesturi… Poveşti scrise în vis! Traduse cu generozitate pentru spectatori. O exprimare uneori metaforică, alteori teribil de simplă! Un desen măiastru al Omului atât de divers în unicitatea lui! Visele lui Dan Puric m-au făcut să exclam la sfârşitul spectacolului:” Frumos bărbat! Frumos OM!”  Şi evident un Artist!

fragmente din spectacolul Vis (2008)


Publicat în: on 20 februarie 2009 at 5:51 Scrieti un comentariu

Exerciţiu de comunicare

Soarele luminează şi încălzeşte pământul. Luna şi stelele ţes şi ele  raze ce mângâie delicat . Picăturile de ploaie fac să mustească sevele din adânc. Căldura ne risipeşte fiinţa! Frigul ne strânge epiderma. Florile ne zâmbesc o secundă! Frunzele se alintă câteva minute  -anotimp!  Noi , oamenii, ne lovim zi de zi, unii de alţii: mai în glumă , mai în serios! Uneori uităm să zâmbim! Mai ales atunci când ne macină ideea că vorba noastră nu reuşeşte  să provoace răspunsul aprobat de măria-sa, EUL nostru! Nu putem admite că poate cuvântul nostru nu ajunge acolo unde ne imaginăm noi. Sau că în calea lui se loveşte de tot felul de obstacole şi până la urmă devine şchiop şi orb şi e ca oiştea-n gard. E clipa când suferim şi ne revoltăm şi spunem acele vorbe infantile: “De ce?  Nu pricep! Eu am vrut să spun altceva.” Puţini sunt cei care scapă de apăsarea unor astfel de clipe. Într-un anume sens e firesc să se întâmple aşa. Numai julindu-ne la genunchi, aşa cum se întâmpla în copilărie, putem preţui dragele noastre picioare. Când eram de-o şchioapă mă loveam deseori . Nu aveam cum să scap: mă urcam pe garduri, în copaci sau alergam pe străduţele întortocheate ale copilăriei . Aveam mai tot timpul răni la genunchi şi de cele mai multe ori nu aveam răbdare să se vindece , că le şi luam coaja. Mă ardea dorul de pielea mea netedă. Chiar dacă uneori curgea puţin sânge, nu-mi păsa! De cele mai multe ori, rămânea o pată mai maronie , care apoi , în timp, dispărea. Învăţam astfel să-mi monitorizez durerea. Şi porneam aproape inconştient de la mine însămi. Eu vorbeam -comunicam cu mine despre durerea personală. Apoi continuam să mă joc: să râd din toată inima şi să vorbesc cu cei din jurul meu. Vorbeam mult, vorbeam puţin! Apoi am învăţat să vorbesc cât trebuie. Apoi am urât cuvântul ” trebuie“! L-am îndrăgit pe  “Vreau“! A venit acel timp când m-am răsfăţat la căldura lui.  M-am jucat deseori cu exprimări de felul: “Trebuie să fac ce vreau!” sau “Vreau să fac ce trebuie! ” Dar indiferent de ce anume am trăit, am realizat că nimic din ceea ce fac nu are sens dacă nu COMUNIC, dacă nu DIALOGHEZ.  Chiar şi atunci când am avut un monolog, m-am adresat unui interlocutor ce se afla dincolo de mine. Trăim într-un univers în care suntem conectaţi la mii şi mii de surse. Să închidem ochii preţ de câteva secunde şi să ascultăm în linişte tăcerea. Vom auzi şi vom vedea mii şi mii de lumi. Mii şi mii de vorbe! Câte din ele însă le vom înţelege? Iar dacă Soarele, Luna, florile, frunzele înţeleg toate astea, noi,  oamenii, de ce ne împotrivim şuvoiului de vorbe care ne ard pe dinăuntru ? De ce ne e frică de cuvinte să le rostim , atunci când le simţim? Să nu-mi spuneţi : “de teama de a nu fi răniţi! ” Dacă în copilărie nu ne era teamă de rănile jocului, chiar dacă ne durea poate puţin, cum e posibil , ca adulţi fiind , să ne mai temem? De vorbele noastre, de gândurile noastre , dar mai presus de toate de sentimentele noastre?  Dacă nu e comunicare , nu e nimic!   Mai ales atunci când ne alegem cu mare grijă vorbele, ca nu cumva să fim prea transparenţi.  Nu pledez pentru ceva anume, ci doar încerc să spun că cel mai subtil test de comunicare ni-l oferă însăşi natura. Soarele, luna , stelele, florile, frunzele…

Să fiţi iubiţi şi mai ales să nu uitaţi să spuneţi celor dragi acele vorbe care provoacă temerea că aţi  putea fi consideraţi slabi! Sentimentele exprimate prin vorbe simple şi clare nu sunt  o dovadă de slăbiciune… Dimpotrivă! Faptele, gesturile sunt ca o

img_57791 plantă a cărei sevă vine din rădăcina comunicării.

Publicat în: on 18 februarie 2009 at 19:10 Scrieti un comentariu

Parfum de răşină, zăpadă şi cai

Zăpadă! Multă zăpadă ce acoperă păduri întinse. Undeva, în estul extrem al Norvegiei. O cabană pierdută printre copaci , la câteva sute de metri de o şosea îngustă.  Trond Sander, un bărbat de  67 de ani s-a hotărât să trăiască singur în această cabană. Are un câine care răspunde la apelativul Lyra şi s-a retras în acest loc , unde zgomotul de afară nu are cum să pătrundă. Nu are telefon, nu are televizor. Ascultă doar radio BBC World Service, post pe care-l preţuieşte  pentru simplul motiv că nu spune nimic despre Norvegia.  Aşadar ştirile nu au cum să-i afecteze viziunea asupra lumii . A luat cu el acele cărţi care-l interesează. Dickens! Eroul favorit: David Copperfield. Citind cartea lui Per Petterson,  La furat de cai,06_11(editura Univers, colecţiile Cotidianul) am avut sentimentul că mă aflu şi eu acolo, în mijlocul  pădurii, că mângâi scoarţa mestecenilor , că mă încânt de parfumul de răşină de la copacii tăiaţi pentru lemne . Eram şi eu acolo în acea cabană simplă , lipsită de confort, dar atât de caldă! Mirajul aprinderii focului în sobă, flăcările care străluceau şi încălzeau cele mai ascunse unghere ale încăperii, micul dejun stropit din belşug cu parfum de cafea şi pâine prăjită, m-au transpus într-un cadru după care tânjesc. Poate că nu numai eu! Cartea e magia libertăţii şi a singurătăţii. Numai când eşti singur poţi fi liber! Scriitorul norvegian Per Petterson utilizează vorba simplă, cu înveliş rece, dar cu miez cald. E poate cea mai limpede imagine a sufletului bărbatului nordic. Nu se pierde în culori rozalii, în fundiţe şi zâmbeţele mediteraneene (utile şi ele, doar acolo unde e mult Soare). Citind romanul La furat de cai, mi-am adus aminte de vremea tinereţii, când tânjeam la modul cel mai concret  după un asemenea model. Trond Sander, bărbatul care povesteşte, leagă prezentul de trecut cu migala cu care un pescar pasionat îşi confecţionează el însuşi plasa de pescuit. Nu-i vorbă, că şi Trond pescuieşte păstrăvi din lacul aflat în apropiere de cabana lui.  Am citit cartea cu  ochii sufletului şi am auzit cuvintele lui Trond Sander spuse grav, dar plăcut în acelaşi timp. Aproape că m-am îndrăgostit de acest personaj, aşa cum făceam în tinereţe, când îmi croiam tot felul de modele.  De ce La furat de cai?  Evident că e vorba de o cheie magică, care deschide porţile cele mai ferecate ale sufletului. Trond şi prietenul lui din copilărie vor să alerge cocoţaţi pe cai. Singura modalitate e  să îi ia(fure) de la un bogătaş. Doar atât cât să -şi vadă visul cu ochii.  E o acţiune complicată, care se soldează pentru adolescentul Trond cu nişte căzături extrem de dureroase, iar pentru prietenul lui cu o dramă în familie. E ceva ce îl va urmări toată viaţa pe eroul cărţii. Ceva de care nu poate să scape nici măcar în izolarea pe care şi-a ales-o. La furat de cai e o incantaţie,  ceva menit să ne aducă dorinţele din vis în realitate.  Lectura acestui roman m-a readus în atmosfera tinereţii, dar mai ales mi-a reamintit de acele modele umane după care tânjeam în  peisajul de la Porţile Orientului. Prin urmare sper că veţi înţelege de ce am preferat o asemenea abordare a lecturii.  Cei care vor fi interesaţi să citească acest best-seller , vor găsi numeroase cronici pe internet. Eu am preferat să scriu despre ce anume stare mi-a provocat această lectură: o radiografie fierbinte a tinereţii permanente a sufletului. Un suspin după inocenţa pierdută. O oglindă măiastră a sufletului de bărbat. Un scriitor căruia sper să i se traducă şi alte cărţi:

180px-per-petterson-author

Cenuşă în gură şi nisip în pantofi- Povestiri

Ekkoland -roman

Spre Siberia-roman





Publicat în: on 16 februarie 2009 at 6:42 Scrieti un comentariu

Sentimental mood

La sfârşitul unei zile în care mai toată lumea s-a gândit la …sentimente, puţin jazz!

Noapte bună!

Publicat în: on 14 februarie 2009 at 21:37 Scrieti un comentariu

Amintiţi-vă de Valentin!

♣ De cele mai multe ori, visele mele sunt colorate. Cel din noaptea care a trecut a fost verde. Peisaje verzi, vorbe verzi. L-am visat pe Valentin. Nu era singur. Îl însoţea un tânăr căruia el îi spunea Dragobete.  Erau tare veseli amândoi şi povesteau câte şi mai câte! S-au oprit câteva secunde şi fiecare a spus câteva vorbe. Le-am auzit limpede! Dragobete a spus:  “ Eu o să mai trec pe aici, pe 24 februarie! Numele meu s-a născut din cuvântul dragoste. Sunt fiul Babei Dochia.”  Apoi s-a uitat la prietenul lui, Valentin, care a zâmbit şi a spus  simplu:” Amintiţi-vă de Valentin! Vă iubesc!

Publicat în: on at 6:09 Comentarii (4)