Etimologie şi un gând de iarnă

Ne apropiem mai mult sau mai puţin de Acea zi… De ce mai mult sau mai puţin? Răspunsul e implicit şi ar fi util ca fiecare dintre noi să se întrebe cât de aproape suntem de spiritul Acelei zile… Şi pentru că, aici, suntem noi între noi, mă gândesc că ar trebui să ne amintim şi despre etimologia cuvântului Crăciun. Prefer să încep cu legenda!

♥ Se spune că Maria , la vremea când trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu, însoţită fiind de Iosif, şi neavând ea un adăpost, îi ruga pe oameni să-i ofere un vremelnic adăpost. Şi a umblat biata de ea cu credinţa vie că cineva se va îndura şi îi va oferi totuşi un adăpost. Şi chiar aşa a şi fost! Ajunsă în dreptul casei unui om pe care-l chema Crăciun, Maria a fost primită de soţia acestuia , care i-a oferit grajdul călduros , în care l-a născut pruncul lui Dumnezeu. Şi deodată întunericul care domnea peste acel loc s-a luminat şi sufletele tuturor au fost învăluite în Lumină.

De la legendă la etimologie, drumul e lung şi căile sunt altele. Iată ce ne spun specialiştii despre cuvântul Crăciun.

♦ Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Teodor Capidan, Nicolae Drăganu au ajuns la concluzia că punctul de plecare ar fi latina: calatio (calationem ). Şi evident că argumentaţia se susţine prin obiceiul roman de a se anunţa poporul la început de lună despre sărbătorile din luna respectivă. Cea mai importantă calatio era 1 ianuarie. Apoi urmează povestea calendarelor şi tot aşa…

♣ Aron şi Ovid Densusianu, Al Rosetti, Al. Graur extrag cuvântul Crăciun din etimonul creatio (creationem , a cărui formă în latina vulgară e creation/creatiun).

♦ Biserica a preferat expresia sărbătoarea Născutului (tot de origine latină). Pe baza aceluiaşi termen şi celelalte popoare au derivat numele acestei sărbători: Noël, Natale, Navidad Nativity.

• Mai e posibilă şi etimologia legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, Karachun.

Şi pentru că suntem la început de săptămână, un gând de iarnă de la Alexandru Zărnescu , ne poate crea acea stare, menită să ne facă să pricepem mai bine cum să întâmpinăm viitoarea sărbătoare.

Parfumul aventurii

AVENTURÁ, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o acţiune riscantă, primejdioasă. – Din fr. aventurer.

Definiţia unanim acceptată de marea majoritate a dicţionarelor nu ne oferă decât o imagine palidă a întregului conţinut de semnificaţii al acestui cuvânt. Fiecare dintre noi avem o anume atitudine faţă de cuvinte. Le cunoaştem înţelesul, pe unele le iubim, pe altele le dispreţuim. Pe unele le folosim în mod ostentativ, pe altele le şoptim când nu ne aude nimeni etc. Mă gândeam să inaugurez un soi de dicţionar al Catiei. O anume rigoare (deşi eu nu sunt din cale-afară de riguroasă) mă îndeamnă să încep cu prima literă a alfabetului. Întâiul cuvânt care-mi vine-n minte e chiar acesta, a cărui definiţie am postat-o deja. Sigur că o definiţie nu are calitatea de a acoperi întreaga hartă a unui cuvânt. Dar nu vreau să mă aventurez în ţinutul lingvistic. Vreau doar să vă spun o poveste. Iubesc şi acest cuvânt şi ca atare o să observaţi că îl folosesc destul de des. Şi cum orice poveste începe cu A fost odată…, vă mărturisesc că povestea cuvântului aventură a început demult, încă de pe vreme când eram un copil. Nu ştiam exact ce înseamnă , poate că nici nu eram în stare să rostesc acest cuvânt, dar eu îi simţeam parfumul. Ei da, simţeam că îl respir cu toată fiinţa mea , aşa cum mult mai târziu, adulta din mine a început să iubească constant parfumul Channel 5. Era ceva care mă atrăgea în mod irezistibil şi mai târziu am avut deseori probleme legate de semnificaţia lui. Simţeam că cei din jurul meu îl dispreţuiesc cumva sau în cel mai bun caz îi acordă semnificaţia de risc , de primejdie şi prin urmare îl ocolesc prudenţi. Sigur! Fiecare cu opţiunea personală, dar multă vreme nu am înţeles de ce nu acceptă (chiar şi cei apropiaţi mie) viziunea mea asupra acestui cuvânt. În fond eu judecam cuminte acest cuvânt. Îi străbăteam ţinuturile mirifice, aşa cum deseori am străbătut cărările minunate ale pădurii. Vă place pădurea? Aţi gustat liniştea plină de vorbe dintre copaci? Aţi simţit fiorul luminii filtrate magic printre frunze? Aţi simţit mirosul cărărilor pustii? V-a fost vreodată teamă de jocul de lumini şi umbre iscat printre copaci? De fapt v-a fost vreodată teamă? Aţi exersat vreodată teama, măcar aşa ca pe un exerciţiu menit să vă confirme ceva? Poate că vă întrebaţi ce legătură au toate astea cu aventura. Vă mărturisesc că pentru mine au consituit de-a lungul timpului punctul de pornire către ţinuturile nesfârşite ale aventurii. Am avut marea şansă ca principala forţă ce m-a condus către aventură să fie neostoita mea curiozitate. Şi cu cât simţeam că educaţia (şcoala, familia, societatea) încercau să mă înghesuie în nişte tipare, cu atât mai mult creştea în mine dorul de aventură. Dar voi nu ştiţi încă ce înseamnă pentru mine acest cuvânt. Acum realizez cât e de greu să sintetizez. Dacă stau bine şi mă gândesc, mare parte din viaţa mea a fost o aventură. Sigur că norocul nu m-a părăsit niciodată şi astfel, ceea ce s-ar fi putut transforma în ceva primejdios şi riscant , a fost de fapt ceva extrem de solid construit. În timp am reuşit să învăţ cum să construiesc … Şi de cele mai multe ori m-am aventurat. Ei bine, recunosc! Dacă mama mea ar citi acest blog (ea nu e o adeptă a computerelor), cu siguranţă că ar ofta şi ar ridica ochii spre cer. Şi totuşi ce reprezintă aventura pentru mine? Dincolo de magia necunoscutului, de frumuseţea, poezia inerente, aventura înseamnă o opţiune. O modalitate de cunoaştere . Un drum pe care îl străbat în mine , către mine . De fapt înseamnă viaţă. Înseamnă spaimă! Înseamnă risc! Riscul unei relaţii, riscul unei acţiuni… Sigur că se pot întâmpla şi chestiuni neplăcute. Ştiţi de fapt când începe aventura ? Atunci când riscurile sunt asumate în mod conştient. Altminteri, nu ar avea nici un haz! Aventura trebuie asumată conştient. E ca un sport periculos pentru unii, dar vital pentru alţii. Prin urmare ce e aventura? E oxigenul pe care-l respirăm. Acel aer proaspăt de dimineaţă… Îmi amintesc că bunica mă învăţa ca în fiecare dimineaţă să pun aşternutul la aer şi să las un timp fereastra deschisă. E un obicei pe care îl am şi acum. Aventura e aşadar acel aer proaspăt de dimineaţă. Ne trezim şi constatăm că avem poftă de viaţă şi pentru că ne aventurăm spre cărări necunoscute. Şi  faptul că scriu aici, pentru voi, e tot o aventură.
Dar, cât de bine, mă simt!

Interes sau compromis?

“Compromis, o reglare a intereselor contradictorii care dă fiecărui adversar satisfacţia de a crede că a primit ceva ce nu trebuia să aibă şi că nu a fost privat de nimic, cu excepţia a ceea ce era pe bună dreptate datoria sa. ” Ambrose Bierce , scriitor, critic literar, jurnalist şi poet american
(n.1842-m.1914)

Vreau asul de caro!

“Vreau asul de caro!” Cam asta ar fi dorinţa oamenilor! A lumii în care puţini sunt conştienţi că nu suntem nici regi, nici zmei. Societatea ne-a “învăţat” să dominăm…
La început a fost o carte:

O carte în care citim despre civilizaţia omenirii. OAMENII sunt ” Takers” şi ” Leavers.” Oamenii moderni sunt teakers , iar mitul lor esenţial e supremaţia omului asupra a tot ce mişcă. “Leavers” sunt grupurile care nu au acest mit, de exemplu formaţiunile tribale (indienii din Amazon). Oamenii moderni îi distrug ori de câte ori vin cu ei în contact.
Apoi a urmat filmul. Se numeşte Instinct, regizor Jon Turteltaub, scenariu Gerald Di Pego. În rolurile principale Anthony Hopkins, Cuba Gooding Jr. L-am văzut ieri şi încă mă aflu acolo. În atmosfera filmului! Ecranizarea e catalogată o dramă. Personal mi se pare o tragedie pură. Sigur că din când în când mai transpare şi câte un zâmbet, dar şi acela cu gust de lacrimă. Vă mărturisesc că filmul m-a …năucit! De fapt am văzut din nou cine e Anthony Hopkins.

Antropolog pasionat de studiul gorilelor din Rwanda, profesorul Ethan Powell,interpretat de Anthony Hopkins, se integrează el însuşi în grupul maimuţelor. Nu vreau să vă povestesc filmul. Nu ar avea sens. Cert e că analiza fiinţei umane e dusă dincolo de orice limită. Şi evident că atunci când societatea nu înţelege ceva, pune o ETICHETĂ destul de mare pe fruntea celor ce ies din…turmă. Reputatul profesor e considerat un nebun periculos şi e închis într-o temniţă de maximă securitate. Nimic din ce am citit şi ce am văzut în diferite filme despre locurile unde sunt internaţi bolnavii psihic, nu se compară cu ceea ce e Harmony Bay, temniţă în care cei mai vulnerabili psihic sunt gardienii şi însuşi doctorul aşezământului. Am descoperit o lume specială, plină de imaginaţie şi de durere. Lumea celor care sunt consideraţi în mod arbitar, de nişte …judecători fragili, a fi irecuperabili. Regulile celor care domină sunt analizate cu precizie matematică de către Ethan Powell. O bucată de cer se poate vedea doar atunci când unul din bolnavi are asul de caro. De fapt gardienii au grijă să le arunce oamenilor din cuşcă câte o carte şi astfel cel care are şansa să aibă această carte poate vedea preţ de câteva minute o bucată de cer , în ţarcul de câţiva metri de afară. Închişi într-o cuşcă, obligaţi să înghită doze uriaşe de neuroleptice, beneficiind de şocuri electrice, având parte şi de presiunea asului de caro, pacienţii de la Harmony Bay sunt în stare, fiecare în parte, să dea dovadă de acele calităţi, dar mai ales să fie determinaţi în situaţii limită să se comporte sănătos, înţelept. E o lume răsturnată. Şi cel care ne poartă în această atmosferă, e Anthony Hopkins. Am descoperit cu uimire în acest film, că sir Anthony Hopkins, pe care l-am văzut în multe alte filme, mi-a pus la grea încercare gândul că sunt liberă, că pot să fac bine în jurul meu, că e util ce fac. Dar nu m-a lăsat în ceaţa disperării, căci a reuşit să îmi ofere genial imaginea devotamentului suprem, a responsabilităţii, a pasiunii desăvârşite a omului de ştiinţă faţă de obiectul lui de studiu. Sir Anthony Hopkins a creionat cu vocea, cu gestul, cu zâmbetul lui lumea psihopaţilor şi lumea celor sănătoşi. În final a întrebat, de fapt am intuit întrebarea: Unde e mai multă armonie? La voi, cei sănătoşi sau la noi, cei bolnavi?

Ethan Powell desenează istoria civilizaţiei şi îşi expune punctul de vedere în faţa terapeutului Theo Caudler(Cuba Gooding Jr.), ce va deveni ulterior elevul lui.

Clipă esenţială! Ethan îşi întreabă din această poziţie terapeutul:” Ce ai pierdut?” Dr.Theo Caudler răspunde pe rând: controlul, libertatea. Abia a treia oară, când scrie pe o hârtie cuvântul fullness răspunsul lui e acceptat ca fiind valabil.

Un film special, un actor care m-a făcut să îl înţeleg mai mult ca oricând în acest film . Vi-l recomand, mai ales că nu are efecte secundare. Dimpotrivă! Ajută…

Chimia cafelei- exerciţiu de imaginaţie

Priveşte la caimacul ce se adună puţin câte puţin spre toarta delicată a ceştii. S-a aşezat la o masa mai retrasă. Simte parfumul cafelei pe care încearcă să o savureze cât mai încet cu putinţă. Cafeneaua e aproape goală. Doar ea şi băiatul care serveşte zâmbind liniştit . Îi e bine! O stare de armonie , în care gândurile se adună şi se înghesuie unele în altele, lăsând loc suficient pentru reflecţie. E veselă: doar ea şi ceaşca de cafea.
Îl vede că se apropie, dar nu realizează că se va opri chiar în dreptul ei. În fond mai sunt şi alte mese libere. Şi totuşi nu se miră şi nici nu refuză, atunci când el o întrebă politicos , dacă îi permite să se aşeze alături. Îi zâmbeşte distrat şi cu un gest leneş al mâinii, îl invită să ia loc. Bărbatul se uită atent la ea. O privire blândă, ceva de genul:” ce bine că eşti aici!” Paradoxal acest lucru nu o miră şi nici nu se simte jenată. Cere şi el o cafea. Una identică cu cea pe care ea o are deja în faţă.
- E de preferat să împărţim cu cineva această licoare magică.
Ea tace. Priveşte în ceaşca cu cafea. O cuprinde delicat în căuşul palmelor. Îi simte căldura cum se împrăştie de-a lungul degetelor fine. Se uită la el şi îi spune simplu:
- Îmi place să o gust, aşa picătură cu picătură. Să o simt cum îmi răscoleşte papilele gustative. Dar cel mai mult mă bucură parfumul ei.
Vorbele ei sunt rostite calm , cu o urmă de zâmbet . O haină luminoasă le învăluie .
Privirea lui alunecă de pe ceaşca de cafea pe chipul ei . I se pare straniu să nu zăbovească şi pe trupul ei. E prins de chipul ei, dar mai ales pe zâmbetul ei.
Se uită unul la altul şi nimeni nu mai rosteşte o vorbă. Fiecare îşi soarbe gândurile. Un bărbat, o femeie , o masă rotundă , două ceşti de cafea. O cafenea, pe o stradă neştiută… Undeva, într-un oraş! Un colţ de Univers!
Minutele trec şi când se ridică de la masă şi se uită nedumerită la el, bărbatul o priveşte la rândul lui şi îi spune simplu:
- Pe mâine, la aceeaşi oră?!
Ea se gândeşte puţin , apoi încuvinţează cu o mişcare delicată a capului.
El o priveşte cum se îndreaptă către ieşire, iar pasul ei ferm îi aduce aminte de o melodie pe care o poartă cu el.

Inimi perfecte

Mă gândeam acum, la început de săptămână la… inimă. A mea, a voastră… Priveam în inimă şi fără să vreau mi-am apropiat chipul de ceaşca de cafea. Parfumul cafelei m-a făcut să respir adânc şi astfel mi-am simţit inima , întinzându-se leneş asemeni unui trup ce se răsfaţă dimineaţa în moliciunea aşternutului. Parcă mi-a şi zâmbit sau mi s-o fi părut? Nu mai contează! Mi-am armonizat respiraţia cu bătăile ei şi, bucuroasă că o găsesc bine sănătoasă, am sorbit din ceaşca de cafea. E iar un început: de săptămână, de proiecte, de gânduri, de speranţe. Sunt convinsă mai mult ca oricând, adică aşa simt, că inimile perfecte se întâlnesc , oricât de sceptici ar fi unii oameni.

O săptămână frumoasă!

Post-scriptum la epistola către Moş Niculae

∞ Când apare-un nor
Ce-i trecător în viaţa ta,
Ridică-ţi fruntea,
E soarele SUS,
Iubirea noastră nu are APUS!

Anca Parghel

Iubirea nu are apus

Spunea că e asemeni unui copac... Picioarele îi sunt rădăcini adânc  înfipte în pământ. De acolo  îşi trage seva. Era toată numai IUBIRE!
Îi multumesc lui Dumnezeu că am auzit-o ani la rând la concerte, că am simţit căldura zâmbetului ei, că am văzut că e cu putinţă ca o femeie să fie atât de FEMEIE!
Oare unde şi când se va revărsa din nou iubirea cu care ne-a învăluit pe toţi? Flacăra ei trece nestingherită şi luminează dincolo de stele… A fost IUBIRE şi iubirea nu are apus.

Fără cuvinte…

edit later: interviu cu anca parghel, apărut în revista star

nr.32o(20-26.08.08)

Epistolă către Moş Niculae

♥ E prima oară, când îţi scriu! Ştiu, pare incredibil, dar când eram copil vorbeam cu tine-n gând sau de cele mai multe ori te visam. Mă trezeam dimineaţa şi raza de lumină mă chema lângă gheata pregătită de cu seara. Bunica îmi spunea întotdeauna să pun o singură gheată şi când eu întrebam nedumerită , de ce doar una, ea îmi răspundea simplu: ” moş Niculae oferă daruri modeste, dar pline de iubire. O singură gheată ajunge. Punct!” De-a lungul timpului am reuşit să te cunosc din ce în ce mai bine şi te-am purtat în sufletul meu cu aceeaşi nedumerire, încântare şi mai ales senzaţie de mister, pe care le simţeam de când eram copil. Ştiu că poţi să asculţi, să vezi tot ce se ascunde în gândul meu. Dar mai ales simt că mă poţi avertiza dacă fac ceva nechibzuit. Mai ţii minte când mi-ai dăruit acea nuieluşă rotunjită cu migală? Era într-un an când făcusem tot soiul de năzbâtii. Îmi amintesc că am văzut nuieluşa în gheată. Dar nici atunci nu te-a lăsat inima să treci pe la mine , fără să-mi laşi câteva ciocolate.
Acum îţi scriu. Nu vreau să îmi aduci daruri. Rugămintea mea e mai ciudată. Dar tu mă cunoşti! Vreau să te rog totuşi ceva. Ţie îţi va fi uşor să faci reală rugămintea mea. Repet: nu e vorba de daruri! Vreau să visez. Uite , îţi scriu ce îmi doresc să visez. Vreau ca visul meu să arate aşa: cei din jurul meu să zâmbească! Prietenii mei să fie sănătoşi şi să cunoască minunile iubirii. Iubirea profundă şi necondiţionată. Iubirea acestei lumi! Iubirea acestei vieţi pe care am primit-o cu toţii în dar. Dorinţele lor să se îndeplinească. Să pocnească din deget şi la lumina baghetei tale magice, dorinţele lor să se împlinească. Să le transmiţi tuturor că Soarele e pentru toţi. Că e loc suficient, fără să ne înghesuim. Şi mai presus de toate, te rog, scrie şi tu, aşa la Fiecare, cu cuvintele tale şi spune-le că sunt frumoşi şi puternici. Ştiu că poţi să faci real un asemenea vis. Aşa cum ai făcut şi cu mine, oferindu-mi, darurile cele mai de preţ: speranţa şi încrederea în mine. Bucuria fiecărei clipe… De fapt eternitatea secundei! Iar mâine dimineaţă să simt că visul acesta povestit acum e REAL!

♣ cu drag,
Catia