După ce l-am citit pe Stelian Tănase, am simţit nevoia să respir un aer mai curat, să ascult o voce limpede. Cu atât mai mult cu cât peste două zile…
Opţiune
Toţi cei care scriu îşi doresc să ajungă la câţi mai mulţi cititori. E ceva firesc. Sigur că nici eu nu fac excepţie! Dar lumea celor care scriu e şi ea bântuită de aceleaşi mirosuri de care e copleşită societatea în care trăim. Nu voi fi tocmai eu aceea care să mă plâng de ceva. Dimpotrivă! Sunt senină şi fără regrete. Aş putea să vă spun însă o poveste despre încrederea, naivitatea mea, lipsa mea de experienţă în domeniul gazetăriei. Dar până la urmă, după puţină chibzuială , vine şi clipa când ne înţelepţim. Vă informez doar atât: am scris un material despre ultima carte a lui Stelian Tănase şi urma să apară săptămâna viitoare într-o publicaţie. Am hotărât însă să îl retrag, căci eu înţeleg să spun ceea ce cred şi ceea ce simt, fără să lovesc în nimeni, fără să jignesc. Şi mai ales pe un ton civilizat. Şi drept sa vă spun iar mi-au venit în minte vorbele bunicii: ” ai grijă , fato, ce prieteni îţi faci!” Sigur că regret dacă nu m-am făcut înţeleasă, deşi eu am explicat în detaliu motivele atitudinii mele. În fapt detest războaiele de orice fel! Sunt cea mai cruntă neputinţă a umanităţii. Aşa că dacă m-am privat de bunăvoie de lectura câtorva mii de cititori, m-am gândit să postez aici, Pe canapeaua Catiei , materialul care l-am retras de la publicaţia la care urma să apară.
“Nu am altă ţară decât intersecţia asta”
Lectura a 587 de pagini, e un exerciţiu pe care unii dintre noi îl fac din ce în ce mai greu. Cărţile şi oamenii trăiesc vremuri grele. Vremuri tulburi, amestecate ! Simţim toate astea pe pielea noastră. Cu certitudine însă, o carte în hârtia şi coperta ei ne oferă satisfacţii de care- cu tot prohodul cu care societatea modernă vrea să îngroape Cartea – mintea şi sufletul omului nu au cum să se lipsească. De curând am terminat de citit romanul Maestro (editura Polirom),autor Stelian Tănase, figură binecunoscută şi mediatizată în presa scrisă şi cea vizuală. Îmi cer scuze, ştiu că domnului Stelian Tănase nu-i place să se vorbească nici de bine şi nici de rău despre domnia sa! Sper să mă situez pe linia acelui cititor căruia- am aflat dintr-o declaraţie publică -că scriitorul nu-i prea duce grija. Am dedus (bine ar fi să fi înţeles greşit şi astfel să pot reformula) că Stelian Tănase scrie numai de dragul imaginaţiei domniei sale. Ea e cea care contează în proporţie covârşitoare! Mărturisesc că după 1989, l-am urmărit cu interes pe scriitorul Stelian Tănase care s-a implicat în viaţa cetăţii. L-am văzut la diferite posturi de televiziune alături de personalităţi ale lumii culturale şi politice. M-am bucurat şi eu că în sfârşit, după 89, Artistul ia atitudine şi spune nestingherit ceea ce simte. Mă tot gândesc că alături de alte componente ale vieţii noastre de zi cu zi , literatura are suficiente resurse să ne îmbogăţească experienţa, să ne schimbe şi de ce nu să ne şi ajute să « suportăm » mai lin gheara pe care politicul ne-o înfige fără menajamente în beregată. Aşa că plină de speranţă, am lecturat romanul Maestro.
Nu voi face o cronică a acestei cărţi. Nici nu mă pricep ! Specialiştii au făcut-o deja. S-au simţit datori să traseze drumul cititorului.Era să zic:să manipuleze, să aranjeze cumva lumina la care să citim seara acest text. Ni s-a atras atenţia că nu e o lectură pe care cineva să o citească în dulcea legănare a unui intercity. Ştiţi bine cum e: fiecare are sau nu are exerciţiul lecturii şi mai ales fiecare are dreptul să vadă negru unde e alb şi invers. E deja un risc pe care creatorul de artă şi-l asumă. Chiar şi atunci când nu-i pasă !
Lumea imaginată din romanul Maestro e una încrâncenată, cu o cută adânc brăzdată pe frunte. Ştim cu toţii – mai ales cei care mai păstrăm amintirea acelui Bucureşti de altădată, denumit le petit Paris- că temniţa comunistă ne-a ascuns porţiunile întunecate şi, după ce lacătele au fost smulse şi am ieşit cu toţii la lumină, am văzut cu groază şi spaimă că unii chiar deveniserăm hidoşi. Ei da, domnul Stelian Tănase, ca şi cetăţean, are toate drepturile din lume să se simtă supărat, umilit că noi, concetăţenii dumnealui, am devenit caraghioşi, manelişti, turnători împuţiţi şi câte şi mai câte. Nimic de zis ! Dar nu ştiu dacă dumnealui a simţit pe viu acel moment, e adevărat a durat foarte puţin, când după fuga familiei Ceauşescu, noi, bucureştenii aştia groteşti, mergeam pe străzi de bezmetici şi ne zâmbeam sau pur şi simplu ne îmbrăţişam de bucurie că am scăpat. E o amintire pe care unii dintre noi o cărăm zi de zi în acest trafic amestecat, oriental, balcanic, băşcălios. Ca cititor al romanului Maestro (O melodramă), am dorit să descifrez gândul scriitorului, sentimentele lui. Poate am comis un sacrilegiu. Dar am dorit să îl pricep pe scriitor, să văd ce îmi propune. Bucureştean sută la sută, din zona Obor, Stelian Tănase deseseneză o capitală care pute a varză acră, a putoare de femeie, în care şobolanii colcăie, în care locatarii acelor orori de blocuri comuniste îşi înghit unii altora mirosurile, în care bravul proletar, după o zi de muncă, o dată ajuns acasă, mănâncă fericit din tocana lui cea grasă, gătită de nevasta lui cea grasă, căreia în timp ce el îşi bea satisfăcut berea (şi evident râgâie- completare personală) i-o trage pe la spate, iar ea, sprijinită de calorifer, se uită indiferentă la forfota de pe bulevardul Carol, colţ cu Moşilor. De fapt e vorba de acelaşi oraş în care fiecare dintre noi am urmat şcoli, acelaşi oraş care găzduieşte manifestări de suflet, inclusiv ca aceea a lansării în decorul de la Cărtureşti a acestei cărţi. Ştiu, pot fi urecheată. Literatura nu reflectă realitatea! Actul creator e imaginaţie pură! Şi totuşi nici măcar o asemenea teză nu se suţine pe deplin, căci Maestro chiar reflectă realitatea. Dar o realitate jupuită, ceva căreia o anume stare de graţie artistică i-a smuls pielea. O realitate… belită, ba chiar jumulită.
Nu mai subliniez calităţile prozatorului Stelian Tănase, căruia i s-au prorocit premii speciale. Doamne-ajută ! Povestea din roman e dureros de simplă: o handicapată , cu experienţă în domeniul vizualului, descrie lumea terifiantă din televiziune, lumea ce bântuie Bucureştiul. Perioada tranziţiei e descrisă cu toate sucurile ei sordide, inclusiv mineriada. Ce cuvânt oribil! Măcelul, în care oamenii au fost învrăjbiţi unii contra altora, de nişte minţi bolnave. Când oare voi citi acele cărţi în care DICTATORII, CRIMINALII, COMUNIŞTII, SECURIŞTII fruntaşi(nu flecuşteţe ca Manafu, coadă de topor comunistă sau Oficialul, securist caraghios, lipit de zidurile Ambasadei române de la Paris) să fie desenaţi până la capăt ? Fiecare în propria goliciune, fără mantaua colectivă care mai mult apără şi ocroteşte. Dar aşa a fost de când lumea: e mai la îndemână ca mulţimea să fie arătată cu degetul. Oricum cineva râde în spatele nostru. Şi ca să nu o lungesc nepermis de mult voi da exemple concrete de imaginaţie pură, desprinse totuşi din realitate. Doar câteva! Altminteri cartea abundă în aşa ceva. Cum arată de sus, de la fereastra unei garsoniere mizere, lumea de jos a unui bulevard bucureştean? Voilà : »Seară.Trecătorii, jos pe asfalt, se preling pe lîngă vitrine luminate stins. Cohorte de pelerini, de borfaşi şi pramatii, de zîne pestriţe. Încornoraţi, libidinoşi şi vampe. de mahala. Doamne rujate gros, pleoape date cu sidef, sâni scofâlciţi @pudraţi, în decolteuri stupide. »(pag.10). Exemple de reclame : » Sensual, lenjerie intimă de damă. Make suge pula. Pardon!Nu o suge. Manechine în vitrină. « (pag.11) Emiluţa, eroina, cea care povesteşte e directă. Spune lucrurilor pe nume şi chiar nu e un păcat: « Şi mi-a plăcut de mică pula. Cui nu-i place? Nu vă luaţi după ipocrite. Toate visează să fie frecate de un mădular sănătos şi energic. »( pag.60) Sigur, nimic de zis, dar poate că era mai util ca Emiluţa să fii rostit aceste vorbe la urechiuşa lui Neluţu, iubitul ei, şi atunci chiar zâmbeam. Aşa, “spunându-mi” mie, cititoare, toate astea, mărturisesc că, personal, le-am perceput ca pe o vulgaritate de duzină. Dar aşa a vrut autorul! Am priceput subtilitatea! Să mai adăugăm puţină culoare:»Haznaua Bucureşti, tropice, deşert. « (pag.86), »Popor cu celularele înfipte în ureche,sub basca de comsomol,sub ciuf, sub baticuri inflorate.» (pag.101) »Bucureştiul tot pute a closet» (pag.224) «Poporul e făcut din tîmpiţi, nu pricepe nimic. » (pag.228), «Oraşul a devenit Sadoma şi Gamora. Oraşul tîrfelor,drogurilor,al localurilor de noapte şi al cazinourilor…” (pag.311), «Îţi dai seama,Tino,făăă, Bucureştiul ăsta de rahat,haznaua haznalelor,maidanul infernal plin de câini şi şobolani,îl primeşte pe Papă.» (pag.345)
Să ne lămurim ! Îmi vine să zâmbesc şi mă gândesc la genialul nenea Iancu. Parcă îl şi aud : Ce să ne mai lămurim ? Scriitorul Stelian Tănase şi mai ales specialiştii în ale scrisului vor înţelege poate nevoia mea ca cititor de acea literatura care să mă educe, oferindu-mi nişte repere. Zi de zi bocim după repere, după valori. Ştiu, sunt egoistă , dar nu mă pot împiedica să nu întreb : cu ce rămân eu, cititorul ? Artistul îmi transmite că primează imaginaţia. Face ce vrea ! Dar eu ştiu că mulţi dintre noi sunt bolnavi, trişti şi săraci (material). Şi mai văd obsesiv la ştirile tv, figuri sinistre, babe violate, găini spânzurate şi mult mai cutremurător copii care se sinucid. În felul ăsta nu pot să mă… satisfac numai cu imaginaţia artistică (să nu uităm că scrisul eliberează pe cel ce scrie, dar îl poate încărca pe cel care citeşte), pură şi vreau să mă sprijin de Literatură. În mod inevitabil mă întreb:ce facem fiecare concret , pentru a rezista valului de trivial, de măscări şi de lipsă de omenie ? Am citit cartea până la capăt, atentă, sperând din toată inima să găsesc o rază de lumină (căci eu nu vreau nici să mă sinucid şi nici să plec din această ţară blestemată), ceva care să îmi sugereze cumva că scriitorul-omul are poftă de viaţă, se bucură dimineţile de răsăritul de soare şi serile de minunile apusului. « Astă-seară, Maestro, O melodramă.”( pag.587) Nici o speranţă! Un ultim cuvânt: un zâmbet, Maestro!Unul adevărat, uman!Nu cel de la TV!Un zâmbet care să înflorească din tulpina cărţii, oricât de genială ar fi ea! Disperarea cărţii nu mă
trimite în lumină. Chiar dacă afirmaţi că îngerii caută prin gunoaie, căci nu se mai duc în florării! Nu e treaba mea de cititor să fac aprecieri de specialitate. Eu doar simt! Nu urmăresc Nu lăsaţi femeile singure şi nu mă uit la telenovele(deşi mai demult am avut şi o asemenea curiozitate) şi în general mă uit foarte rar la televizor. Asta pentru că nu am timp, nu că aş avea ceva de împărţit cu televiziunea. Şi mai simt că nu se poate demola fără să existe o soluţie de reconstrucţie. Nu putem trăi doar printre ruine , bătându-ne joc unii de alţii. Şi chiar nu ne putem sinucide cu toţii. Ştiţi cum e? Dacă nu, întrebaţi un psihiatru ce părere are când unui depresiv i se prescrie suicidul? Din nefericire unii dintre concetăţenii noştri sunt structuri depresive(a se vedea şi acele statistici care vorbesc despre instrucţia românilor,despre sănătatea lor mentală,despre tristeţea lor),ori textul nu face altceva decât să pună paie pe foc. Şi dacă nu ne sinucidem, nici nu e sigur că putem pleca cu toţii la Paris. Chiar dacă iubim Parisul! Desigur acel Paris care a reuşit să scape de tăvălugul politicilor neinspirate din ultimii ani.
Să nu se creadă că am vreun gând mârşav sau că nu pot ajunge la struguri şi astfel ţip că sunt acrii!Mărturisesc că am citit cu mare interes această carte şi că am avut revelaţii de natură artistică vizavi de text. E multă durere, comprimată într-un stil inspirat, demn de ochiul unui psihiatru avizat. Ceva similar cu masochismul generator orgasm ! O carte specială, dar îmi acoperă Soarele de care eu, simplă cititoare, am nevoie. Sunt un om şi vreau să respir speranţă. Unii artişti uită uneori că viaţa de zi cu zi e un peisaj cenuşiu pentru noi, profanii, şi simt o plăcere (perversă??) să îl coloreze cu negru.Numai că negrul e non-culoare. Lacrima e otravă, zâmbetul, gură de oxigen! Îmi asum riscul de a lansa o astfel de idee « puerilă «, stârnind poate zâmbetul celor care-şi vor subţia buzele şi vor rosti ironic : o păşunistă ! În caz că… Nu-s !
Caracterul nu e un dar
“Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari,dobândite prin muncă. Puterea caracterului stă în dragoste.”
Simion Mehedinţi
Ori e laie, ori bălaie!
Dimineaţă însorită! Cafeaua mă aşteaptă cuminte şi caldă. Îi respir parfumul şi zâmbesc leneş. Îmi zălogesc şi azi gândul cu starea mea de bine. Ştiu că va fi o zi complicată. Câteva telefoane îmi confirmă deja că ceea ce doream eu să se întâmple, nu e posibil. Din nou promisiuni neonorate… Nu contează! Fixez liniştită ceaşca de cafea şi mă uit pe fereastră. Deşi e încă devreme, strada e asaltată de zeci de maşini. Zgomot de claxoane. Frâne care scrâşnesc într-o disperare fără margini. Fruntea îmi e brăzdată de o cută… Heiii!!! Vezi ce faci! Fii, atentă! Sorb din cafeaua parfumată. Respir adânc! Nu mai deschid televizorul! Nu mai vreau să aflu nimic! Ajunge! Mă îmbrac rapid şi gata, direct la service, să pun roţile de iarnă. De câteva zile încerc să fac asta şi nu reuşesc din cauza cozilor infernale. Azi, însă va trebui să reuşesc! Afară, constat că e frig, iar eu m-am îmbrăcat tare subţire. Nu mă mai întorc! Mi-e lene! Ce dacă o să răcesc? O să-mi treacă! Drumul până la service e o adevărată Odisee! În fine, reuşesc să ajung. Darr… Unde să parchez? Curtea e plină, iar în faţa intrării nu e posibil. Reuşesc să mă strecor şi aud pe cineva spunând:” încă o p…. ! S-o vezi cum parchează!” Reuşesc, sub privirile vigilente ale câtorva daci. Le zâmbesc dulce şi cobor liniştită. Iau un bon şi mi se spune că am de aşteptat vreo două ore. Minunat! Numai că după treizeci de minute, sunt deja îngheţată. Îmi iau o cafea caldă şi dau drumul la motor. Ascult muzică şi zâmbesc! Afară, maşinile se iau la trântă şi gata-gata să iasă un război. Aştept cuminte să-mi vină rândul… Mă uit la chipurile mecanicilor şi ale celorlalţi şoferi. Nimeni nu zâmbeşte! Sunt îngheţaţi! Trişti! Morcoviţi! Timpul trece şi în fine plec de acolo. Adică încerc să ies din ogradă. Altă poveste! Ajung acasă ! Dumnezeule, cât de complicat a devenit totul! Gata! E deja ora prânzului şi va fi o zi lungă. Îmi fac un ceai şi mă gândesc la ceva alb… La zăpadă! Pufoasă, mirosind a rece! Strălucitoare, scârţâind sub picioare! Mă gândesc la vâlvătaia unui foc şi la copacii zgribuliţi sub şuba albă. Cuta de pe frunte a dispărut! Păi, ce puii mei, să nu pot eu să zâmbesc? Nici măcar nu e greu! Simt că albul mă cuprinde… Simt zăpada! Gust zăpada! Cald şi rece! Laolalata! Nu-i nici laie, nici bălaie! Privesc puţin în mine şi îmi salut îngerul! E bine acum! E doar aşa!
P.I.Ceaikovski-Uvertura
“inima noastră servită/mai fragedă sau mai lovită”
Ionuţ Caragea ne oferă nouă, cititorilor săi, un
Mănunchi de iubire
tu, Doamne
cum vrei inima noastră servită
mai fragedă sau mai lovită
Textul integral îl găsiţi aici ( 65. Manunchi de iubire)
edit later: Şi pentru că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, Anca Mihaela Puştea adaugă şi ea un vârtej de frunze, desenând inimile noastre.
“Clarobscurul este o definiţie care-mi place mult”
“Întâlnirea” cu actorul Al Pacino ne-a marcat pe mulţi dintre noi.
Corespondenţă din ITALIA de la IULIA-SANDRA Virsta
Leacuri naturiste
O săptămână complicată, multă oboseală în jurul meu. Se impune o pauză. Câteva clipe de relaxare! Trupul şi mintea se vor lăsa purtate de vise. Să uităm de criza economică! Lăsăm la uşă veşmintele prăfuite şi dansăm pe această frumoasă melodie… Dansul şi dragostea! Remedii naturale, fără efecte secundare. Aşa că nu mai staţi pe gânduri…
Historia De Un Amor
Cerul zilei şi vorbele zilei
Un petec de cer
surprins în timp ce savuram cafeaua şi nişte vorbe ale unui tânăr poet despre care o să mai vorbim aici,
Pe canapeaua Catiei.
Amintirile miros a iarba cosită.
Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.
Ionuţ Caragea
E bine să râdeţi!
Vorba lu’ nenea Iancu (Tren de plăcere) : E o fatalitate domnule…
Constantin Tănase- Nu-s parale
Noroc că putem râde!
Toma Caragiu -Actorul şi sălbaticii
Să râdem vârtos!
