Ursita lui Carlito

Carlito’s Way… Un film pe care l-am văzut aseară. Am închis telefoanele, mi-am luat un pahar de vin (o minunată Busuioacă de Bohotin) şi, după o zi marcată de constantele acestui oraş, am reuşit să respir… Subiectul filmului nu contează prea mult. Actorii, însă!
Un mafiot şi avocatul lui! Un mafiot care află în închisoare un adevăr simplu, dar care-i marchează personalitatea. Consilierul din acel loc îi spune la un moment dat:” Mai opreste-te puţin! Respiră!” Şi după ce este achitat chiar asta încearcă să facă . Toţi însă râd de el. Nimănui nu-i vine să creadă că fostul rege al drogurilor vrea să devină un om de treabă. Nu droguri, nu jocuri de noroc, nu crime! Un bărbat hotărât, determinat de visul lui de a face rost de bani. După care să se ocupe de ceva cuminte: vânzarea de maşini. Un bărbat dornic de dragoste şi fidel iubitei lui. O dansatoare! Îndrăgostit până peste urechi de trupul şi mintea ei! O poveste de dragoste… Dialoguri care par a nu mai avea nevoie de cuvinte. Carlito îşi priveşte iubita cum dansează şi ochii lui spun totul. Carlito îşi vizitează iubita şi când ea nu-i deschide, lăsând lanţul de la uşă să-i despartă, se uită lung la ea, nu se enervează. O soarbe din priviri! Ea îi spune şăgalnic:
” Vrei să rupi lanţul Carlito? Să mă alergi prin casă? Vrei să vezi cum mă dezbrac, Carlito…?”
În schimb avocatul lui Carlito Brigante, dependent de cocaină, depăşeşte limita şi nu se mai poate opri. Devine criminal. Fostul lui client îi atrage atenţia , dar nu se mai poate face nimic. Carlito spune la un moment dat despre el însuşi:” Bun sau Rău, ăsta sunt!” Şi deşi are voinţa necesară să se opună modelului pe care-l trăise, totuşi destinul, soarta, drumul lui Carlito Brigante nu pot fi evitate. Ursita lui Carlito!

Vreau să am steaua mea!

Luna octombrie este luna în care s-a născut Laura Stoica. Să ne reamintim puţin de ea!

Şi un cântec pe care il ascult şi acum cu acelaşi interes…

O zi în care să regăsim cât mai multe stele!

Hai,cu mine…

Ikebana… Vanghelis, Come to me… Şi mai ales aceste imagini! Cu siguranţă că vom avea o săptămână mai frumoasă decât cea care-a trecut!

Noapte bună!

Oameni frumoşi la biserica Dobroteasa

Situată în apropiere de Bulevardul Mărăşeşti, biserica Dobroteasa, bijuterie arhitectonică, adună mai ales duminica oameni frumoşi, doritori de armonie. Oameni care îşi fac timp să se gândească şi la sufletul lor. Am vrut mai demult să scriu despre acest loc, de care mă leagă amintiri foarte frumoase. O să vi le povestesc o dată, aici, Pe Canapeaua Catiei.
Vin şi eu uneori duminica, la biserica Dobroteasa. Nu insist asupra modului special în care se oficiază aici slujbele. Cei care cunosc locul ştiu despre ce e vorba.  Despre altceva vreau să scriu! Despre ceva menit să ţină vie flacăra speranţei: sunt atâţia oameni frumoşi în spaţiul acesta pe care noi îl negăm zi de zi! Mă uitam în dimineaţa asta la fiecare dintre cei prezenţi şi mă încântam de zâmbetul lor deschis şi bun. Tineri, cupluri minunate împreună cu nişte îngeraşi: copiii lor!

Îl cheamă Rareş şi are cinci ani.
Cei care vin frecvent la biserica Dobroteasa se cunosc, sunt o comunitate aflată în relaţii de prietenie. Cel mai frumos dar pe care şi-l oferă unul altuia este zâmbetul deschis, căldura umană ce se amplifică sub cupola bisericii, în care un preot, un om este marcat de pasiunea şi menirea lui. Azi, de sfântul Dimitrie (izvorâtorul de mir) şi sfântul Dimitrie(Basarabov) din Basarab (ocrotitorul Bucureştiului), biserica Dobroteasa a fost martora unor momente speciale, de armonie şi pace sufletească.

Toate astea mă fac să afirm încă o dată că ar fi util să ne bucurăm de fiecare secundă şi să nu uităm niciodată că suntem liberi. Liberi să alegem între Bine şi Rău. Şi mai ales să nu uităm că atunci când suntem prinşi în închisoarea Răului, nu mai avem putere de decizie. Ne pierdem LIBERTATEA care ne-a fost dăruită la naştere.
La mulţi ani tuturor celor care poartă numele de Dumitru(a). Şi mai ales, să fiţi iubiţi!

Relaxare…

Sunt clipe când singurătatea e binevenită! Ne putem privi şi de ce nu, redescoperi. Realizăm că nu are sens să ” socializăm” doar pentru că aşa trebuie… E ca şi cum am spune: “iubim , pentru că aşa trebuie!” Sună cam ciudat, nu? Socializăm, dacă suntem determinaţi, iubim , dacă ştim să simţim. Altminteri ! Am hotărât: nu mai risipesc ! Mă… relaxez! Mâini invizibile îmi răsfiră epiderma… Apoi trupul şi mintea mea vor şti ce să facă… Iar sufletul le va-nsoţi pas cu pas. ÎNCĂ UN PAS!

Oglindă, oglinjoară

Rareori ne supunem noi înşine unei analize atente. De obicei alţii sunt cei pe care-i disecăm: îi lăudăm sau îi înjurăm. În ultimii ani am simţit o nevoie firească să mă uit în tot felul de oglinzi, una mai năstruşnică decât alta. Oglinzi cu surâs frumos, oglinzi triste, oglinzi calme, oglinzi furioase. Au fost şi zile când toate aceste oglinzi s-au amestecat, s-au contopit într-una singură şi eu nu mai vedeam decât imagini tulburi. Cu gust de leşie! Mă lua pur şi simplu ameţeala şi atunci încercam să găsesc un punct de sprijin. Căutam imediat -mărturisesc că uneori bâjbâiam pur şi simplu – dar nu aveam ce face! Musai trebuia să mă descurc. Era singura opţiune . Nu puteam să spun:”Nu pot!” În acele momente panica mea era caraghioasă, ştiu, dar nu aveam timp de ajustări. Respiram şi căutam să-mi clătesc privirea, să mă… scot din imaginile tulburi ale oglindei nebune, căci asta devenise acel amestec de oglinzi. Mi s-a întâmplat pe vreme cînd eram o firavă copilă – la propriu şi la figurat- ceva ce nu am putut uita. De atunci a început Povestea Oglindei.
Eram o fetiţă distrată prin definiţie. Mai mereu uitam câte ceva prin diferite locuri. Mănuşile erau cel mai expuse la pierdere şi uitare. Drept pentru care mama mea, cea grijulie, îmi cumpăra mănuşi cu şnur de agăţat la gât şi căciuli cosmonaut( pentru că cel mai adesea scuza invocată de mine, nu era că am uitat pe undeva căciula, dar că ea a dispărut pur şi simplu de pe capul meu). Mama mea, exasperată de obstinaţia cu care repetam acest refren, a început să-mi cumpere astfel de căciuli. În logica mamei, acele căciuli prezentau un risc mai mic”să dispară” de pe capul meu, dacă eu nu le uitam pe undeva, nu? Le-am botezat : căciuli cu gât. Mă terorizau! De cele mai multe ori preferam să merg cu capul descoperit, dar iarna nu aveam prea multe alternative. Permanent mă urmăreau vorbele celor de acasă:”Ai grijă, pune-ţi căciula pe cap, altfel răceşti şi apoi mori!” Uram acele căciuli! Ţin minte că ultima din şirul lor avea o culoare maronie. Era ceva extrem de spălăcit, iar lâna ei aspră îmi irita pielea. Când mă uitam, aşa cu coada ochiului în oglindă şi îmi vedeam chipul contorsionat de scârbă, îmi dădeau lacrimile. Nu mă vedea nimeni însă :nu vroiam nici în ruptul capului să fiu într-o astfel de ipostază în faţa nimănui. Într-o bună zi, plecând eu de la şcoală către casă, mi-am pus acea căciula pe cap şi am pornit pe drumul către casă, cu un sentiment acut de tristeţe. Parcă aveam pietroaie pe cap. De la şcoală până acasă aveam destul de mult de mers pe jos: locuiam undeva, în apropiere de pădurea Andronache. Pluteam aşa într-o ceaţă, golită de gânduri şi când am intrat pe poarta casei, bunica m-a luat imediat la rost:” Unde ţi-e căciula?” “Pe cap! Unde să fie?” ” Fato, uite-te-n oglindă!” ( Bunica spunea rareori vorbe rele, dar când le spunea, te treceau fiorii) Atunci mi-am dus instinctiv mâna la cap şi într-adevăr căciula nu mai era … Am fugit glonţ în casă şi m-am postat în faţa oglindei din vestibul. Dovada era chiar în faţa ochilor mei: un cap fără căciula cosmonaut, doi ochi speriaţi, cu nişte boabe de lacrimi strălucind în adâncul lor, un chip panicat, cu un aer de năuceală totală. Eram înmărmurită, cu atât mai mult cu cât ştiam foarte bine că îmi pusesem căciula pe cap. În acea clipă oglinda s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit la ureche:”Nu-i nimic! Învaţă să accepţi şi să te accepţi! Eşti distrată! Împacă-te cu asta!” Nu am priceput nimic din acele vorbe, dar ca prin minune m-am liniştit.
Azi însă, când mi-aduc aminte de toate astea, înţelegerea e mai deplină. Cert e că de atunci am iubit oglinzile. Mereu ! Şi când arătau ceva plăcut mie şi când mă muşcau de inimă imagini mai puţin plăcute. Am purtat cu mine acea oglindă din vestibulul copilăriei şi ori de câte ori am fost în impas în faţa vreunei oglinde abia ivite în viaţa mea, căutam acel punct de reper pe care ştiam bine că îl port cu mine: oglinda din vestibulul copilăriei. Acea oglindă care reflecta chipul meu cel mai adevărat. Oglinda din vestibulul copilăriei o am în mine, o port cu mine permanent şi o folosesc ori de câte ori am nevoie. Este OGLINDA pe care o întreb din când în când:” Oglindă, oglinjoară…” Norocul meu uriaş a fost că nu am avut niciodată vreo neînţelegere cu Albă ca Zăpada. Şi asta pentru simplul motiv că nu am avut complexul Albă ca Zăpada! Am ştiut dintotdeauna că oamenii sunt frumoşi , chiar dacă de multe ori nici lor nu le vine să creadă aşa ceva.

Să ne oglindim în propria OGLINDĂ! Doar ea ne oglindeşte cel mai bine. Să fiţi iubiţi!

O vioară măiastră

Am primit link-ul la această melodie. Însoţit de o întrebare: “E posibil ca de aici să se fi inspirat Bregovic?”

Czardas – Hassan Sharara şi Emad Hamdy

Cum iubeşte Corina

Nu am avut nici un gând preconceput. Totul a venit de la sine! Azi (de fapt ieri), după ce am scris materialul Cum iubesc bărbaţii, am mai parcurs câteva pagini ale viitorului meu roman Ghici pe cine iubesc eu? Şi am ajuns exact acolo, unde într-un dialog cu Adrian, Corina, iubita lui, mărturiseşte (o să citez din viitoarea carte):

Habar n-ai ce spui! Puiule, eu , când iubesc, iubesc total. Realizezi ce-nseamna chestia asta? Mereu , fără să obosesc! Nu mă satisfac jumătăţile de măsură! Nu vreau să mă lupt cu durerea existenţială! Am terminat de citit de curând o carte, Călaul dragostei de Irvin Yalom. Pe tot parcursul lecturii , personajele rostesc un singur cuvânt ”Vreau!” Dar toţi vor ceva imposibil. Sunt oameni trişti şi bolnavi care apelează la psihoterapie. O mamă îşi vrea fetiţa moartă înapoi, un bărbat bolnav de cancer limfatic vrea să le reguleze pe toate femeile care-i ies în cale. Dar cea mai tare chestie mi s-a părut povestea unei femei în vârstă care doreşte să rămână mereu tânără. Şi asta pentru că e îndrăgostită lulea de un bărbat cu treizeci şi cinci de ani mai tânăr decât ea. De ce ţi-am spus toate astea? Pentru că şi eu spun „Vreau!”, dar eu sunt sănătoasă. Eu vreau ceva posibil! Ceva realizabil în termenii cei mai reali cu putinţă. Şi astfel e normal ca eu să sufăr când ştiu că te duci la nevastă-ta. Devin geloasă. Îmi vine să-i smulg părul din cap. Da! Recunosc: mă oripilează ideea că există ea, ca nevastă a ta. Personal, nu am nimic de împărţit cu ea, dar faptul că mai aveţi totuşi o relaţie, chiar dacă nu vă mai iubiţi, mă face geloasă şi mai mult decât atât îmi creează o stare de neputinţă care de cele mai multe ori mă duce la accese de furie. Poţi înţelege, poţi accepta aşa ceva? Şi chiar dacă nu poţi accepta, eu asta sunt şi dacă mă iubeşti cu adevărat, mă iei aşa cum sunt. Eu sunt opusul ei ! Eu spun şi fac ceea ce simt, chiar dacă nu dă bine. Ea e însă o prefăcută : sub aparenţa generozităţii, a principiilor ei alese, se ascunde o hulpavă. Ea vrea totul pentru ea. Puiule, ascultă-mă bine ce-ţi spun: te vrea pe tine ca bărbat , deşi ştie că nu mai e femeia ta, vrea să şi-o tragă cu alţii şi cred că asta a vrut de fapt dintotdeauna şi mai vrea să şi pozeze în femeia curajoasă, în stare să înfrunte tot felul de situaţii. E o mare ipocrită şi cred că e mai rea şi mai geloasă decât mine, care măcar declar că aşa sunt. Adică accept natura mea posesivă . Ea o neagă, o respinge. Îi e ruşine de ea. Dar asta e natura umană şi prin urmare eu sunt mai omenoasă decât ea.

E un exemplu ! Sigur, poate nu cel mai comod, dragele mele cititoare! Mă gândesc însă că o “boală” depistată şi tratată la timp se poate vindeca mai uşor. Materialul despre Cum iubesc femeile, va veni şi el, când va fi copt şi cu siguranţă, că aici, Pe Canapeaua Catiei, femeile deştepte se vor simţi din ce în ce mai confortabil. Şi vă mai mărturisesc ceva: sper să reuşim împreună să devenim mai liberi(e) faţă de noi înşine, dar mai ales să avem răbdarea şi înţelegerea necesare să privim o situaţie din cât mai multe unghiuri.

O zi frumoasă!

Cum iubesc bărbaţii?

O idee? O constatare?
Un bărbat iubeşte mai profund decât o femeie * care are în mod paradoxal o structură mai pragmatică*. Nu contează cât de rar i se întâmplă! Sigur că dacă operăm cu generalităţile, riscăm, nu de puţine ori, să comitem erori. Totuşi o minimă experienţă şi mai ales un acut simţ al observării naturii umane, mă îndeamnă să mai adaug câteva gânduri, cu certitudinea firească de a fi, la rândul lor, amendate. Dar acesta e demersul oricărui tip de comunicare: exprimarea ideilor pro şi contra. Va veni şi vremea unui articol în care o să dezbat pe larg felul în care o femeie iubeşte. Va fi însă un demers mai riscant, aşa ca o operaţie fără anestezie. Dar să revin la cele câteva idei pe care vreau să vi le dăruiesc în această dimineaţă frumoasă de toamnă. Scriam la început că am constatat că un bărbat iubeşte mai profund decât o femeie… Ce poate să însemne mai profund? O grămadă de lucruri: de la nebunia totală până la fidelitatea absolută(mentală) … Şi între aceste două repere bogăţia trăirilor este infinită : spirit de sacrificiu, duioşie infinită- acele gesturi care întrec cu mult delicateţea unei femei- dorinţa permanentă de a adăuga noi şi noi străluciri femeii iubite. Şi chiar dacă unii cititori bărbaţi ai acestui blog vor strivi între fumul de ţigare şi o uşoară încruntare aceste vorbe:”dulcegării muiereşti!”, eu îmi văd de drum. Ştiu şi mai ales simt că nu bat câmpii!
Cel mai frumos argument şi de ce nu şi cel mai util îl constituie poezia Ultima scrisoare, de Mihai Beniuc, interpretată de Florian Pitiş. O poezie dedicată Femeii iubite.

Palatul Şutu şi Trei Parale

Fanarioţi din Constantinopol, stabiliţi în ţările române, membrii familiei Şuţu au construit în centrul Bucureştiului de odinioară Palatul Şuţu. Ridicat între 1833-1835, palatul este opera postelnicului Costache. O bijuterie arhitectonică ce poartă semnăturile arhitecţilor vienezi Conrad Schwink şi Johann Veit . Karl Stork, sculptor şi artist decorator realizează scara monumentală din hol, care se desparte în două în faţa uriaşei oglinzi aduse de pe insula Murano.
Aseară am avut bucuria , timp de aproape două ore, să ascult muzică românească veche de prin secolul XIX, interpretată de formaţia Trei Parale. Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul festivalului de muzică medievală , ce a avut loc zilele acestea la Bucureşti. Membrii acestei tinere formaţii ne-au oferit celor care ne-am înghesuit în sala de la intrarea în palat, o muzică ce aparţine unor vremuri de mult apuse. Inflexiuni orientale , fanariote, româneşti şi mai ales un amestec specific unui Bucureşti în care trăiau români, evrei… Texte scrise de rapsozi ai acelor timpuri, melodii interpretate la instrumente pe care azi le vedem şi le auzim din ce în ce mai rar: fluierul, cavalul, tilinca , drâmba, cobza. Inima acestei formaţii este Florin Iordan (fluiere, cobză), etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român.

Daniel Pop (voce, fluiere, percuţie, drâmbă), Beatrice Iordan(voce, cobză), Dinu Petrescu (percuţie) sunt tineri , frumoşi şi mai ales pasionaţi de ceea ce fac. Culeg bucăţi muzicale vechi, din diferite locuri ale ţării, de pe la puţinii bătrâni care mai ştiu câte ceva despre acele timpuri de mult apuse. În timp ce-i ascultam cu mare plăcere, am retrăit câteva momente amintirea acelor vremuri , când locuiam într-o casă construită prin secolul XIX, o casă care avea o imensă grădină. Chiar în mijlocul Bucureştiului. O casă care a aparţinut tatălui meu şi care se află şi acum pe strada Anton Pann. În apropierea casei în care a locuit Anton Pann, autor de texte şi cântece interpretate de inimoşii tineri ai formaţiei Trei Parale. Ascultând cântecele lor am revăzut acea stradă, acele case, acea atmosferă a unui Bucureşti ce avea un parfum inconfundabil: oriental , cu un gust acrişor exotic.
Să ascultăm împreună melodia Dorul meu, interpretată atât de măiastru de tinerii de la Trei Parale! (mai, 2007)