Two bits

Tradus O zi de neuitat, filmul Two bits(1995), pe care personal prefer să îl numesc Două jumătăţi de monedă, este o dramă. Regizorul James Foley şi scenaristul Joseph Stefano au ales un subiect care ne îndepărtează de tendinţele actuale. Nu mă sfiesc să recunosc că este un film pe care îl înţeleg, căci deţine acele repere clasice de care noi, oamenii, ar trebui să ţinem seama. Filmul are o distribuţie pe măsură: Al Pacino (Gaitano Sabatoni), Jerry Barone (Gennaro Spirito), Mary Elisabeth Mastrantonio(Luisa Spirito). Two bits ne introduce în atmosfera anilor 1933, într-o Americă aflată în plină recesiune economică. Dialogul este susţinut de un bunic(Al Pacino- Gaitano Sabatoni) şi nepotul lui (Jerry Barone- Gennaro Spirito). Un bunic muribund care încurajează visul unui nepot… Un vis de copil : să meargă să vadă un film. Acţiunea se petrece pe parcursul unei singure zile. Clipele se succed cu o intensitate maximă, iar lecţiile învăţate de copil sunt covârşitoare. De fapt sunt acele învăţăminte pe care le ducem cu noi toată viaţa, mai ales când ne sunt oferite de bunici. Un film pe parcursul căruia m-am simţit eu însămi copil. Plin de candoare, deşi realitatea era cenuşie,nebună… Visul însă, speranţa o ajustau, fâcând-o de suportat. Am căutat pe youtube un video care să prezinte acest film şi cum nu am găsit, sper ca aceste rânduri să fie suficiente pentru a vă determina pe cei care nu aţi văzut încă filmul să o faceţi, mai ales că prezenţa lui Al Pacino în film e un argument covârşitor.

Sunet de tulnic…

Vă invit să ascultăm împreună această doină din Maramureş, interpretată de Maria Tănase, al cărei glas transcrie atât de natural sunetul de tulnic!

Miresmele toamnei

Fiecare detaliu, oricât de nesemnificativ ar părea la prima vedere, are şansa să spună ceva. În seara asta eram în bucătărie şi extrem de guralivă îi spun la un moment dat soţului meu că imi place cum arată şirul de ardei roşii pe care el i-a atârnat acum câteva zile pe un dulap din perete. Tăcea şi mă asculta. Atent la ce îi spun, eu îmi continui şirul de vorbe:” ardeii aştia roşii miros a toamnă!” Şi cum el continua să tacă, am adăugat netulburată:” fă-le o poză şi trimite-mi-o pe mail” Apoi am plecat din bucătărie şi m-am dus să vizionez în continuare filmul despre care o să vă vorbesc zilele astea, aici, pe blog. Dar să revin! După câteva ore, când am deschis computerul, aveam deja un mail cu două poze intitulate : Sănătate. Vi le arăt şi vouă şi nu mă pot abţine să nu remarc încă o dată cât de importantă e imaginea vizuală la un bărbat… Îmi plac aceste poze! Să le intitulăm: Miresmele toamnei! Nu de alta, dar cine ştie ce idee îmi mai vine!

Noapte bună!

Seamănă fado cu doina?

M-am tot gândit în ultimul timp la asemănarea dintre Maria Tănase şi Amalia Rodrigues. ” Simt” că e posibilă vecinătatea între Amalia Rodrigues , Maria Tănase şi…Edith Piaf. Nu sunt o specialistă în domeniul muzicii, dar mărturisesc că ascult mai tot timpul muzică. E cumva o continuitate a fiinţei mele…
Să ascultăm Solidao sau Cançao do Mar. Imaginea nu e prea bună, dar cântecul…

Popas la Cap Caliacra

Stâncă din calcar roşu, orientată spre sud, Cap Caliacra seamănă cu o ambarcaţiune care despică marea. Ne-am oprit la Cap Caliacra pe o zi la fel de ploaiasă ca şi cea de azi, dar frumuseţea locului a compensat frigul şi faptul că eu eram total aiurea îmbrăcată( blugi albi, papuci albi etc…) Am avut însă la îndemână “foaia mea de ceapă”, cum îmi place să-mi numesc haina de ploaie pe care o port mai tot timpul în imensa mea geantă. Aşadar cu zâmbetul pe buze am pornit pe cărările de la Cap Caliacra. Am surprins câteva imagini ale acestui loc. O ipostază a prietenului Gabi, înfrăţit cu stânca.

O grotă misterioasă de care m-am apropiat cu emoţie .

Un săgetător cu care am dat dat nas în nas .

Apoi marea şi stânca mi-au captivat toate simţurile.
Capela sfântului Nicolae, săpată în stâncă.
Evident că nu puteam încheia vizita la Cap Caliacra, fără să punctez ceva important, ca şi imagine: un cuplu adevărat poate să treacă peste toţi diavolii care ne hăituiesc şi să rămână la fel de frumos, chiar dacă anii se aştern unul peste altul. Prietenii mei Beatrice
( Bea) şi Gabi sunt o dovadă.

Despre Cap Caliacra aş mai vrea să adaug ceva inedit: se spune că la cererea regelui Ferdinand au fost aduse foci care să populeze zonele stâncoase. Evident că au dispărut, se pare prin anii 70 şi asta deja nu ne mai miră. În prezent pe o suprafaţă de 7 kmp există o rezervaţie naturală de cormorani.

Am intrat în ţară şi drumul spre Bucureşti a fost presărat cu câteva peripeţii. Noroc că eu şi prietenii mei avem cu toţii umor. Maşina cu care am călătorit aparţine lui Armenio, un prieten portughez care a şi fost şoferul acestei excursii. L-am lăsat pe el să ne conducă şi dincolo de emoţia de a rămâne fără motorină în mijlocul unui drum de ţară, am ajuns la… Ostrov. Nu pot să nu adaug că pe parcursul călătoriei, prietenul Armenio, inspirat de soaţa sa (ar trebui să scriu o poveste), a claxonat toate gâştele de pe şoseaua pierdută printre tot felul de cătune necunoscute, toate căruţele ce mergeau agale şi nu în ultimul rând un cuplu de tineri îndrăgostiţi ce încercau să îşi găsească armonia necesară pe marginea drumului. Aşadar am străbătut cu bacul Dunărea până spre Călăraşi şi am ajuns la…Lehliu. Evident că noi râdeam în hohote, mai ales eu! Şi până la urmă nu a fost chiar atât de rău , dacă am reuşit să admirăm Apusul pe Dunăre. Aşa că am coborât din maşină şi am admirat peisajul.

O seara plăcută şi să visăm la soarele de mâine!

Dimineaţa la malul mării

Deşi la Balcic am plecat cu un grup de prieteni, în ultima zi am simţit nevoia (după ce cu o zi înainte vizitasem litoralul bulgaresc) să fiu singură la malul mării. Aşa că m-am sculat cu noaptea-n cap şi, bine echipată, căci vântul strângea pielea pe mine, am pornit-o de-a lungul falezei , străbătând cu paşi mărunţi întinderea pustie. Marea era liniştită.
O linişte adâncă părea să îmbrace întreaga lume. Un vis plutea prin văzduh şi paşii mei băteau constant acelaşi ritm. O pisică veghea la bunul mers al lumii.
Un om privea lung în zare într-o singurătate profundă. O casă părăsită cu acoperişul spart, nişte cormorani, un copac şi nişte pescari desenau un univers imediat. Şi din nou marea.

Urmează Cap Caliacra…

Salcia de pe faleză…

Zilele petrecute la Balcic, au fost un cumul de impresii, de senzaţii, pe care încerc să vi le transmit, aşa în forma lor naturală, fără acele veşminte protectoare, menite să ascundă cele mai fine nuanţe. Exprim doar ceea ce am simţit şi înţeles. Hotelul la care am locuit se află pe malul mării Negre, în centrul Balcicului. Am străbătut faleza de cel puţin câteva ori pe zi. Fiecare detaliu ar merita o poveste. Poate că în timp se vor ţese. Cine ştie? Cert este că la “cuibul liniştit” am deschis o fereastră şi am surprins această imagine. Am refăcut apoi drumul către hotel pe o faleză aproape pustie, însoţită fiind de un căţeluş cu care m-am împrietenit la restaurantul hotelului. Nu avea stăpân şi “m-a adoptat” imediat. De la “cuibul liniştit” spre hotel, am avut senzaţia că străbat două dimensiuni, ce au ca punct de reper o salcie. Până la salcie, lumea reginei, dincolo de salcie, universul contemporan : restaurante, magazine, iahturi şi tot ceea ce lumea modernă a construit. Vă ofer câteva imagini ce ţin de realul cel mai imediat. Marea, presărată cu nave ancorate cuminţi, mi-a satisfăcut privirea, a cărei nevoie de spaţiu se face din când în când simţită. Mâine vom gusta împreună o dimineaţă la malul mării Negre, pe coasta de argint al Balcicului.

Noapte bună!

Am iubit atât de mult viaţa!

Au fost ultimele cuvinte ale reginei Maria…
M-am întors aseară din mica mea vacanţă de pe Coasta de Argint a Balcicului. A fost aşa ca un vis! Unul real! Fiecare piatră păstrează discret parfumul reginei: miresme de bergamotă, trandafir, iasomie, tuberoză,orhidee,crin,santal,ambră şi mosc. Parfumuri preferate ale reginei Maria, alintată cu numele de Missy, de regina Victoria a Angliei, Bunica Regina, cum îî plăcea la rândul ei să-i spună micuţa viitoare regină a României.
Ajunsă la Balcic,” cuibul liniştit” m-a chemat din prima clipă. Vroiam mai demult să vizitez casa pe care această femeie rară şi-a pus semnătura. Nu e un castel… E o casă…Paşii m-au purtat aşa fără ţintă şi fără ghid. Nu ştiu câte ore am stat în acel loc. De fapt nici nu mai conta. Prezentul se contopea cu trecutul într-o inefabilă poezie. Simţeam că descifrez contururile feminităţii în tot ceea ce poate fi mai rafinat. Parfumurile şi licorile s-au contopit într-o stare de poezie profundă. Am mângâiat cu privirea copaci.Am degustat câteva soiuri de vin. Parfumul diferitelor licori pluteau prin încăperile în care o bulgăroaică zâmbitoare spunea poveşti despre vinuri. Uşor ameţită mi-am continuat plimbarea în timp. Vântul sufla o melodie, dar soarele scălda întreaga fire într-o lumină cu sclipiri molcome. Călcam pe pietrele albe şi când i-am văzut m-am oprit. Cactuşii reginei! Colecţia ei de cactuşi, plantaţi cu dragoste de mâinile ei iubitoare. Numai uitându-mă la fiecare dintre ei aveam impresia că ascult o nouă poveste. Mi-am continuat drumul şi impresia de armonie părea să se amplifice de la o secundă la alta.
Sigur că atunci când am ajuns la acest pod am ştiut că e una din punţile ce leagă trecutul de prezent. Am simţit paşii reginei şi tălpile mele s-au înfiorat de sfială. Apoi paşii mei s-au rătăcit şi m-am întors iar, undeva , mai sus. Am văzut din nou marea. Pe puntea suspinelor am închis ochii şi mi-am pus o dorinţă, iar când i-am deschis am ştiut că se va împlini. Am simţit apoi mireasma de violete de India dăruite de un maharajah…

Vă urez o seară minunată şi mâine continuăm plimbarea noastră prin Balcic. Să fiţi, iubiţi!

Din nou la malul mării

Marea mă cheamă din nou! Mâine în zori voi pleca pentru câteva zile la Balcic.
Voi lua aparatul de fotografiat cu mine şi sper să vă aduc imagini inedite de acolo şi…cine stie? Poate şi noi poveşti!

Sa fiţi, iubiţi!

Arhetipuri

♦Iubitul ideal-arhetip al sufletului feminin

autor: Aida Călin, cuvânt cheie :arhetipuri