Mai sunt câteva zile de vacanţă şi mă gândesc că nu ne-ar strica o scurtă plimbare- ştim însă cât valorează Clipa- prin Univers. Simţim frumuseţea şi nu mai punem nici o întrebare. Închidem ochii şi ne lăsăm conduşi de gazda noastră perfectă: VISUL! Şi de muzica interpretată de Yanni.
Week-end plăcut!
Vă mai amintiţi cum începe romanul Încă un pas? Are un prolog care debutează cu două versuri:”Nancy en hiver, une neige mouillèe/Une fille entre dans un café…” Delicata melodie interpretată de Joe Dassin. Textul aparţine lui Pierre Delanoe, Claude Lemesle, iar muzica lui P. Kartner. Un cântec datând din anul 1976. Titlul original: T klein cafe aan de haven. Nancy se află situat în nord-estul Franţei, la o sută de km de Germania, Belgia, Luxemburg. Melodia s-a născut acolo ,iar Le café des trois colombes s-ar putea afla (exerciţiu de imaginaţie) oriunde, pe una din străduţele înţesate de magazine sau de ce nu prin apropierea celebrei Fântâni a lui Neptun (piaţa Stanislas). O cafenea fără pretenţii! O cafenea a celor care au viaţa înainte! Povestea este minunată! Ca toate poveştile de dragoste! Autorul textului, Pierre Delanoe, spune pur şi simplu:
“J‘ai dû procéder tout seul. Il faut dire, qu’étudiant, j’avais hanté ces allées avec mes polycopiés et mes rêveries adolescentes. Pour Le café des trois colombes , nous avons décidé de décentraliser la chanson d’amour. Nous étions fatigués de situer nos nostalgies à Paris. L’histoire se déroule donc à Nancy dans un café imaginaire, ce qui nous a inspiré cette phrase qui me touche toujours : Mes chagrins s’en souviennent, le bonheur passait par la Lorraine.”
Am primit un mail cu această melodie, însoţită de următoarele cuvinte ” ia uite ce bine traiesc morţii! ” Aluzia era la Joe Dassin! O melodie, o poveste, aşa ca o piesă de teatru. Priviţi cu atenţie, apoi închideţi ochii şi ascultaţi cuvintele. Vocea cântăreţei este ceva…rar!
http://myspacetv.com/index.cfm?fuseaction=vids.individual&videoid=10921779
edit later: Numele cântăreţei este Cassiopée, marea câştigătoare de la Festivalul Internaţional de Granby(2002).
La câţi dintre noi, nu ni se întâmplă ca atunci când ne aflăm într-o colectivitate şi mai ales când nu suntem angrenaţi în dialoguri care să ne solicite atenţia, să nu avem aşa un un soi de dorinţă perfidă, uneori chiar perversă -acea perversitate exicitantă-de a studia natura umană? Cea mai bună ocazie o constituie o petrecere. Sigur ca mulţi dintre noi nu sunt specialişti psihologi, dar gustul studiului există şi pentru profani. Mă număr printre ei! Îmi place să-i urmăresc pe oameni, aşa fără idei preconcepute, fără etichetări, ci pur şi simplu cu ochiul înfometat al flămândului. Ştiu că de câte ori am ascultat acest instinct, mi-am satisfăcut foamea de… natura umană.
Aseară am fost invitată la o petrecere, o aniversare, la care în afară de sărbătorită nu mai cunoşteam aproape pe nimeni. Cu o singură excepţie: un mai vechi prieten. Petrecerea a fost un exerciţiu util! M-am simţit excelent şi mai ales am dansat mult. De fapt mai mult am dansat! În minutele în care nu am dansat i-am privit pe cei prezenţi. Şi cel mai mult am privit femeile! Tinere sau mai puţin tinere,mai plinuţe sau mai slabe, mai mult sau mai puţin dezbrăcate. E adevărat că şi eu aveam un anume decolteu. Parcă ne vorbisem toate cum să ne îmbrăcăm. Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost chipul lor care strălucea pur şi simplu. Nu din cauza transpiraţiei provocate de dans, ci de dorinţă. Era evidentă şi striga întregului Univers:”Suntem aici! Pe noi nu ne vede nimeni?” Am zâmbit şi mi-am zis că poate nu sunt eu suficient de atentă, dar am reuşit la un moment dat să aprofundez studiul. Mi-am concentrat atenţia asupra a două tinere extrem de apetisante: cu picioare lungi, nişte şolduri superbe, abia ascunse de un short ce nu făcea altceva decât să strige şi el parcă tuturor bărbaţilor:” Hei,ce rost mai am eu?” Erau pline de vervă şi executau dansul dorinţei nedisimulate. Clare, evidente şi mai ales nerăbdătoare. M-am ridicat iar de pe scaun, invitată din nou la dans de acelaşi prieten. În timp ce dansam cu el, impresia mea de profană mi-a fost confirmată. Partenerul meu, înzestrat cu acea experienţă de viaţă care transformă sfinţenia unui bărbat într-un personaj uns cu toate alifiile, îmi tot şoptea la ureche:” Simţi parfumul din această sală?” M-am uitat la el cu un surâs şi nu am spus nimic… Respiram acea tăcere care zgândăre dorinţa de vorbe… El şi-a dat seama şi, pentru că ne cunoaştem de multă vreme, a intrat şi el în jocul meu. Şi aşa netulburat de vreo reţinere a început să-mi confirme una câte una impresiile mele. Locul în care ne aflam, acea petrecere reuşită de altfel, exploda de dorinţă. Mai ales femeile erau cele care păreau cel mai afectate. Şi deşi zâmbeau, deşi se străduiau să se simtă bine, păreau totuşi oarecum inhibate. Chiar dacă porţiuni esenţiale din trupul lor erau expuse la amestecul luminilor excitante ale clubului, chiar dacă vorbele se vroiau îndrăzneţe, am citit în ochii celor două tinere superbe spaima şi mai ales tristeţea că din varii motive fiinţa lor urlă de dorinţă. Şi parcă îmi venea să mă duc la ele să le spun aşa pur şi simplu, din solidaritate feminină(ehhh, de ce oare noi femeile nu prea ştim ce înseamnă):
” Dragele mele, ce mai aşteptaţi? Prinţii şarmanţi au ieşit la pensie! Timpul trece! Faceţi-o pur şi simplu! Atunci când simţiţi parfumul unui bărbat care vă place, care vă stimulează şi mai ales care vă poate oferi o Clipă minunată. Aşa, fără planuri de viitor !” Am respirat adânc şi partenerul meu de dans mi-a spus, simplu ca o continuare a unui gând: ” Ştii cum e? Simţi aşa un parfum… Te ameţeşte şi apoi vine cineva şi pune dopul la sticlă. Cam aiurea, nu?” M-am uitat fără să vreau la femeile din jurul meu. Şi m-am întrebat:” Oare câte fac aşa?” Partenerul meu de dans m-a strâns uşor în braţe şi a şoptit: ” Multe!” Din acel moment nu m-am mai gândit decât la dans şi la starea mea de bine…
Să fiţi iubiţi!
Sorin Lavric, absolvent al Facultăţii de Medicină generală şi al Facultăţii de Filozofie, ne dezvăluie într-o cronică publicată în Psychologies cum iubesc bărbaţii.
cuvânt cheie: sorin lavric ,cronici( vezi ultimile cronici ale acestui autor)
” Cea mai mare fericire pe care o fiinţă o poate trăi este aceea de a putea crea, pentru că în acel moment se apropie de esenţa Divinităţii.” (Aivanhov)
În urmă cu ceva timp, prezentam, aici, pe blog o carte despre arta de a ghici. O carte cumpărată de la un buchinist de pe malul Senei: Le guide de la divination de Ann Fiery, tradusă din engleză în franceză de Ruxandra I. Vulcan. As vrea să mă opresc azi asupra unui capitol, la care o să adaug şi alte informaţii. E vorba despre capitolul intitulat Alchimie. Tot aud în jurul meu vorbindu-se despre alchimie… Sigur că s-a scris mult despre acest subiect şi cine are curiozitatea poate să găsească suficient material bibliografic pe google. Eu îmi propun să trec în revistă câteva aspecte ale acestui subiect. Ann Fiery consideră alchimia o ştiinţă şi o filozofie care vizează transformarea metalelor în aur. Nu este o artă a ghicitului propriu-zis, dar nici nu poate fi strict delimitată de aceasta. Istoria oficială a alchimiei începe în secolul VIII. Abia în secolul XX a avut loc renaşterea alchimiei, iar adepţii ei(mai ales în Franţa)se zbat pentru a atinge produsul misterios numit: elixir, piatra roşie, piatra filozofală. Fac aici o paranteză pentru a vă oferi şi alte informaţii care nu apar în carte. Alchimia presupune trei etape:1.transmutaţia metalelor în aur şi argint, 2.remediu vieţii fără de sfârşit, 3.obţinerea înţelepciunii. Termenul de alchimie vine de la cuvântul arab:al-kimiya sau grecescul al-hymeia (a alipi,a împreuna). Pentru obţinerea pietrei filozofale sunt necesare următoarele stadii: 1.nigredo-acţiune asupra negrului( materia se dizolvă intrând în putrefacţie),2. albedo(acţiune asupra albului, materia se purifică),
rubedo(acţiune asupra roşului,stadiul final). Aparent scopul alchimiştilor, spune Ann Fiery, este acela de a transforma metalele obişnuite (mai ales plumbul) în aur pur. Strâns legat de alchimie este ordinul Crucea Trandafirie (La Rose-Croix), cunoscută azi sub numele de Vechiul Ordin. În esenţă e vorba de trei cărţi publicate anonim(1614-1616). Una dintre ele Fama Fraternitatis descria călătoria unui tânăr Christian Rosenkreutz, însoţit de opt tovarăşi, în căutarea de înţelepciune esoterică şi ştiinţifică. Tânărul Christian a murit la…106 ani! Oare chiar a găsit piatra filozofală? În orice caz el i-a pus să jure pe discipolii lui că vor păstra misterul şi secretul timp de o sută de ani. Şi povestea se încheie cu anunţul descoperii criptei în care s-a aflat trupul lui Rosenkreutz, aflat în perfectă stare de conservare. Aşadar există trei tratate de alchimie destul de dificil de descifrat, dar care se adresează numai celor iniţiaţi. Ideea ar fi că misterul trebuie bine păstrat şi că fiecare renaştere a Ordinului trebuie doar semnalată, anunţată cumva. Presa a publicat în urmă cu ani de zile că Ordinul Crucea Trandafirie (renăscută în 1904 datorită lui Harvey Spencer Lewis) are sediul la San Jose, în California din 1927. Scopul acestui Ordin (cu ierarhie destul de complicată)? Atingerea conştiinţei cosmice prin învăţătură şi ritual. Şi ca să simplific puţin vă voi scrie aici o maxima alchimistă: ” Arta este o imitaţie a naturii în modul ei de operare.”
Pe bună dreptate poate că unii dintre voi vor spune: “Şi ce-i cu asta? Ce ne interesează alchimia?” Nu prea ştiu nici eu ce să răspund, dar mi-am pus şi eu această întrebare şi sigur că personal mă interesează suficient de tare, încât să-mi pun întrebări la care uneori mai găsesc şi răspunsuri. Scriam la începutul acestui material că tot aud în jurul meu rostindu-se cuvântul ” alchimie.” Întrebarea care mi-o pun este următoarea: care sunt legăturile profunde dintre alchimie ca ştiinţă şi filozofie şi alchimia amoroasă? În alchimia amoroasă intervine testosteronul(produs al dorinţei sexuale), luliberina(manifestarea nevoii de apropiere, dorinţa de mângâiere), explozia endorfinelor( prima noapte şi primul orgasm) care provoacă extazul şi euforia, însoţite de oxitocină( hormonul ataşamentului), eliberarea dopaminei(care provoacă gesturile cele mai”nebuneşti” în cazul îndrăgostiţilor). Iar când oxitocina pune raţiunea pe fugă, bagheta magică transformă broasca în prinţ sau prinţesă, cum frumos spunea cineva într-un articol. Sigur că după toată această dinamică,revenim, aterizăm. Prin urmare noi, oamenii suntem un proces chimic… Combinaţie de substanţe realizate de un…Maestru! Nu contează unde se află acest maestru: în noi sau în afara noastră. Şi aici poate că e chestiune de opţiune. Repet însă întrebarea:ce legătură există între Alchimia ca ştiinţă şi filozofie şi alchimia amoroasă? Poate că însăşi etimologia acestui cuvânt să ne ofere o mică parte din răspuns…Restul ar trebui să învătăm, aşa cum ne îndeamnă alchimiştii…
Să fiti iubiti si sa iubiti fără să vă bateţi capul care sunt hormonii şi substanţele care provoacă euforia şi extazul!
Loredana mi-a trimis acest banc şi sper să vă amuze şi pe voi.
- Cum te numeşti? întreabă medicul
- Popopopa Mamamamarin.
- Eşti bâlbâit?
- Nu, tata era bâlbâit, iar ăla care mi-a scris certificatul de naştere era un cretin.
O seară frumoasă!
De curând,am terminat de citit romanul Suflete zbuciumate , al celui mai cunoscut scriitor austriac, Ştefan Zweig. Un roman care se încheie cu aceste cuvinte:” … nici o vină nu e uitată, cât timp conştiinţa ştie de ea.” Născut la Viena(28 noiembrie,1881), fiu al unui bogat evreu industriaş, Ştefan Zweig, doctor în filozofie, a scris poezie (a obţinut cel mai important premiu de poezie austriac, Bauernfeld), a tradus din Verlaine, Baudelaire, Rimbaud. A iubit cu patimă teatrul: piesele lui s-au jucat pe marile scene ale lumii. A scris nuvele şi un singur roman: Suflete zbuciumate (Ungeduld des Herzens). A murit in Brazilia, la 23 februarie, 1942, lăsând o scrisoare cutremurătoare despre… plecarea lui din lume. Am fost tentată să o postez aici, pe blog, dar am vazut lumina de afară şi m-am oprit.
Suflete zbuciumate e o carte pe care am citit-o cu pasiune, cu poftă. Are puţin dialog, dar este scrisă atât de simplu, concis şi curat! Rigoare a detaliului,precizie matematică şi multă poezie!O carte scrisă de un bărbat-scriitor. În timp ce citeam, mă gândeam dacă o femeie-scriitor ar putea să îmbine atât de precis aceste atribute ? Apărut la editura RAO, 2007, romanul analizează sufletul unui tânăr sublocotenent austriac, măcinat de toată gama de sentimente contrare. O analiză minuţioasă a sufletului de bărbat, făcută cu o sinceritate ce taie în carne vie. Nu cred să mai fi citit pagini atât de ample despre sufletul unui bărbat. Militar sensibil cu un cod al onoarei care a funcţionat intr-o anume perioadă a istoriei, eroul romanului ne poartă prin toate cotloanele sufletului lui. Este o carte plină de subiecte, care se deschid aşa ca un evantai. Ştefan Zweig scrie despre iubire, despre iubirea femeii care iubeşte cu patimă bărbatul care nu simte nimic din toate astea.
Ce simte el, bărbatul, mânat de alte sentimente( tema compasiunii)? ” Ca o oglindă care rătăceşte prin lume, un om străin a început pe neaşteptate să te poarte în sine- nu, nu ca o oglindă, ci oglinda îţi soarbe imaginea numai dacă i te oferi din proprie voinţă- ea însă, femeia,străina care te iubeşte, ea te-a sorbit înlăuntrul ei, în sângele ei. Mereu te are în ea şi te poartă cu ea, oriunde te-ai refugia.”
Suflete zbuciumate este o lectură care alină setea noastră de răspunsuri, chiar dacă lumea descrisă în carte a apus…
Să fiţi iubiţi!
