“Aerul racoros al noptii le sfichiuie obrajii si ii face sa se stranga involuntar unul in altul. Se tin de mana ca doi adolescenti si pasii lor strabat strazile, care intre timp au devenit mult mai animate. Lumini multicolore se impletesc si o rumoare calma si vesela strabate trupul orasului. Isi zambesc unul altuia si o caldura ciudata ii invadeaza. Ce contrast izbitor! Obrajii sfichiuti de racoarea unei nopti de sfarsit de toamna si un izvor de caldura care ii invadeaza prin cele mai ascunse cotloane. Rece si cald, simultan! Zambet si lacrima! Lumina si intuneric!
- Rue de la Huchette?
- Da, iubire! Imediat vei vedea despre ce e vorba.
Se opresc in fata unei cladiri a carei piatra pare innegrita de trecerea timpului.Deasupra intrarii, cu litere de-o schioapa scrie: Caveau de la Huchette.Urca cele cateva trepte lucind de trecerea anilor si se opresc in fata unui ghiseu, unde Claude plateste intrarea pentru doua persoane si apoi lasa hainele, undeva la o garderoba si intra intr-o sala imensa, amenajata cu un ring de dans, cu o mica scena pentru orchestra, cu niste instrumente inghesuite unul intr-altul si cu un soi de banci, ca niste lavite, pe langa pereti, pe care stau perechi, venite sa guste muzica de jazz si sa danseze…Se fumeaza si se beau bauturi luate de la un barulet special amenajat, undeva in spate.
Claude o prinde mai hotarat de mana pe femeia putin dezorientata si o ghideaza elegant catre un spatiu mai putin aglomerat. Gasesc doua locuri libere si se aseaza intre niste tineri care le zambesc amabil.E posibil ca cineva sa-si imagineze povestea lor? O femeie matura intalneste in urma unor dialoguri pe un chat frantuzesc un barbat. Fiecare pleaca din orasul in care locuieste si hotarasc sa se intalneasca la Paris si sa traiasca o poveste de cateva zile macar. O scurta vacanta luata dupa patruzeci de ani!
-Cherie, ma duc sa iau ceva de baut si revin in cateva minute…Ce vrei sa bei?
-Habar nu am!
- Bine, zambeste el indulgent…O sa iti aduc ceva, totusi…
Ramasa singura, incepe sa urmareasca tot ce se petrece in jurul ei. Pe fetele oamenilor vede dorinta de a se simti bine, zambetele lor sunt luminoase si se simte rumoarea , nerabdarea starnita de asteptarea muzicii.In cateva clipe apar trei tineri mulatri si un alb mai in varsta, un francez, care, cu o voce baritonala, anunta de la microfon ca peste cateva minute cei trei mulatri, care vin de la un teatru din Brooklyin, vor canta jazz si se va putea dansa. Aplauzele izbucnesc vesel, intr-un ritm accelerat.Oamenii sunt grabiti.Vor sa asculte muzica si sa danseze.Claude apare si el zambitor cu doua pahare cu gin si lamaie. Ii ofera unul Smarei si dupa ce ciocnesc vesel, le aseaza intre ei pe un raftulet micut, situat intre cele doua locuri pe care le-au ocupat. Barbatul o prinde de mana si, fara sa mai scoata un cuvant , o saruta usor pe gat……………….
Nu mai scot nici un cuvant si se lasa in voia dansului, golindu-si mintea de toate gandurile, azvarlind cat mai departe propria lor identitate. Acum, in acest moment, sunt doi oameni, un barbat si o femeie care cauta un strop de senin cu propriile lor forte, incercand sa isi creeze singuri o bucurie adevarata. Clipele trec si ei tot danseaza, zambindu-si in permanenta si cuibarindu-se unul intr-altul. Cat e de bine! Cand simt ca picioarele nu ii mai asculta, se opresc si, tinandu-se in continuare de mana, se intorc la locurile lor, unde ii asteapta cele doua pahare de gin cu lamaie.Beau cu pofta cateva inghitituri, dupa care, osteniti si usor transpirati, se lasa pe spatarul tare si incomod al lavitei pe care s-au asezat si, cu ochii intredeschisi, asculta muzica de jazz, ce rasuna atat de maiastru in sala imensa a acestei pesteri…Caci Caveau de la Huchette e, dupa cum ii spune si numele, ca un soi de pestera, aflata undeva la subsol, unde e mai multa racoare decat sus, unde intunericul dens este strabatut de lumini rosii si albastre, ce vin de la becurile ascunse in plafoniera de lemn din tavan. Si cand simt ca s-au umplut de muzica si de starea de bine, se ridica , se indreapta catre garderoba si refac drumul catre hotel.” ( Inca un pas, pag.151-154)
Leave a Reply