Marturisesc ca atunci cand mi-a venit ideea cu acest blog, nu aveam un plan bine pus la punct , dar mi-am zis ca nu strica sa intru si eu in acest ocean necunoscut si chiar daca o sa ma balbai putin , nimeni nu o sa se supere pe mine. Evident ca dupa cateva zile au inceput sa vina si ideile . De fapt totul a fost generat de reactiile voastre , atatea cate au fost. Eu raman optimista dintotdeauna.
Am vrut sa discutam in concret pe marginea unei teme dezbatute in cartea mea de debut: Inca un pas. Si pentru ca intreaga actiune se desfasoara in cadrul unui cuplu , ma gandesc ca uite, ar fi cazul sa dezbatem si acest subiect: un el si o ea , casatoriti de 18 ani , care la un moment dat sunt scurtcircuitati de stimuli puternici ce vin dintr-o lume exterioara, de care practic nici unul nici altul nu au avut habar. Adrian si Smara au dus o existenta siameza si la un moment dat sunt in situatia de a reconsidera totul. Au deschis poarta cetatii…E momentul in care Smara evalueaza intreaga situatie:”Poarta cetatii a fost deschisa si lasata asa:trecatorii fara adapost sau nu, curiosii, intr-un cuvant oamenii de pe drum s-au putut uita, au putut intra, vor putea fura, vor putea distruge, vor putea orice. Ea se va retrage intr-o incapere micuta, stiuta doar de ea si va veghea de acolo. De un singur lucru va trebui sa aibe grija: sa ramana intreaga cetatea.”(pag.66)
Sintetizez sub forma unor intrebari: puteau Adrian si Smara sa evite tot ceea ce s-a intamplat? Daca ar fi continuat starea lor de…hibernare ar fi fost la fel de frumosi? Existenta lor siameza
( doi soti care sunt impreuna tot timpul) putea sa le ofere starea de mister si inefabil cu care iubirea se hraneste ?
Ideea de cuplu ucide sau face sa infloreasca iubirea?
Am mai salvat niste clipe!
Dupa o iarna care ne-a stresat pe toti deopotriva, soarele primaverii a rasarit din nou pe strada noastra. Si ca bucuria sa fie deplina am mai facut ceva: „ am mai nascut o carte”. Are doar cateva zile si a aparut la editura Nicol. Se numeste Clipe salvate si va fi difuzata in centrul de librarii Bucuresti. Pe www.universulcartii.ro poate fi accesata si comandata.
Este povestea clipelor frumoase, care pot deveni absolute. Este povestea sufletelor noastre care uneori simt nevoia sa sparga tiparele in care sunt adesea inghesuite. Scurte povestiri in care FEMEIA si BARBATUL sunt de pe aceeasi planeta.
Si astfel sper sa mai fac un pas catre… viitorii mei cititori. Si daca voi reusi sa comunic cu voi , voi continua… E ca un pact pe care-l fac cu mine insami, dar evident ca cititorul este cel care hotaraste pana la urma…
Ce ne facem cand prejudecatile atarna ca niste haine grele pe noi?
Suntem cu totii tributari educatiei si mediului din care provinem. De o asemenea constatare nu putem face abstractie. Ma tot gandeam azi la vorbele unui domn care are un comentariu pe blog. Domnul in cauza facea o constatare de bun-simt si anume ca si femeile isi insala partenerii. Evident ca nimeni nu se poate erija in lupul moralist. In fond un barbat isi insala (folosesc un termen pe care majoritatea oamenilor il accepta, desi personal am o alta teorie) partenera cu o alta femeie, nu? Sunt situatii si situatii. Romanul Inca un pas prezinta cazul unui barbat insurat . Cand o cunoaste pe Corina , Adrian ii spune ca este insurat si ca nu are probleme majore in casnicie. E foarte clar, nu? In acel moment viitoarea amanta are toate datele problemei . Si totusi nu ia in seama decat interesul ei…Nu-mi judec personajele. Merg doar pe logica evenimentelor. Dar Corina e amanta care detesta nevasta. O detesta atat de tare, incat la un moment dat vrea sa-i ia locul.
Ce face Smara , nevasta care are o anume viziune despre familie si mai ales despre casatorie? M-a fascinat zbuciumul acestei biete femei care este practic impartita intre educatia primita de la bunica si de la mama ei si realitatea care ii demonstreaza ca nu e suficient ce stie. Oricum constata ca stie prea putin si ani buni a avut parte de himere. Basmul pe care ea , nevasta cuminte , cea care nu l-a vazut decat pe barbatul de langa ea se risipeste tocmai atunci cand se astepta cel mai putin la asa ceva. Momentul e cu atat mai dramatic , cu cat desi instinctul o invata ce anume sa faca, are insa povara educatiei si mai ales se loveste de prejudecatile mamei ei, fiinta de care se simte atat de legata. Mama ei o intreaba direct „cum e chestia asta cu iubirea pentru cineva si facutul dragostei cu altcineva ?” Atunci Smara explica si mai ales sufera ca mama ei nu intelege:”Eu, in acest moment, nu mai am decat un barbat care se numeste sotul meu, dar care nu ma mai iubeste.Ce pot sa fac eu intr-o atare situatie? Lasand la o parte ca nu am vocatia lacrimilor, trebuie cumva sa-mi probez mie insami propria feminitate.Si cum pot sa fac asa ceva? Decat intr-o singura maniera: raportandu-ma , eu ca si femeie, la simbolul masculinitatii.” (pag.211) Este momentul cand mama si fiica realizeaza prapastia conceptuala. Smara incearca destul de tarziu sa invete un abecedar care i-a fost cumva ascuns de o educatie plina de prejudecati, caci tineretea ei a fost plina de gargauni , cum spune la un moment dat cu humor.
Si uite ca pun si eu asa o intrebare: in ce proportie putem sa ne exercitam libertatea, vointa, dorintele noastre? Si in ce masura educatia, prejudecatile si restrictiile de orice natura ne pot frange sau nu o aripa?
Cum supravietuim variatiei in cuplu?
Adeseori bunica imi spunea ca un barbat adevarat «insala» cel putin o data in timpul unei casnicii. Considera ca e normal si firesc, iar cand suratele ei spuneau ca sotii lor sunt niste sfinti, zambetul ei fermecator parca spunea ca totul e un secret bine ascuns.
Misterul este cautat permanent. De noi toti! Barbatii au traditie (era sa zic clasa, in sensul bun… evident). Este in firea lor de razboinici-vanatori sa cucereasca noi teritorii, sa isi demonstreze ca pot, sa isi confirme faptul ca sunt mereu atractivi, interesanti pentru FEMEIE. Fiecare utilizeaza ceea ce are in dotare: bani, masini scumpe, umor, inteligenta. Sunt adorabili atunci cand vor sa straluceasca pentru o femeie. De obicei una proaspata, cu mistere si necunoscute inca nestrabatute de ei.
Ce fac insa partenerele lor? Cum reactioneaza ele, atunci cand afla?
Smara, eroina romanului meu, a ales sa ramana langa barbat. Adrian ii spune la un moment dat ca daca vor trece peste toate astea vor avea o casnicie mai puternica. Astazi m-am gandit sa luam in calcul si alte exemple. Cuplurile mondene, vedetele, celebritatile.
1. Mioara si Petre Roman - 2007 a fost anul in care cei doi au divortat. Ea a dezvaluit amanunte destul de intime din viata cuplului, in timp ce el s-a afisat cu mult mai tanara cantareata Silvia Chifiriuc. Sotia alege despartirea. Evident ca au existat tot felul de speculatii. Dar aici suntem pe un blog, pe care incercam sa construim solutii…
2. Madalin si Adriana Voicu Intre el si sotie s-a produs o bresa in care s-a conturat silueta unei alte femei. Pictorita Carmen Olteanu. Madalin Voicu nu a divortat de sotie. Madalin a ramas implicat in viata de familie.
O astfel de optiune seamana cu cea aleasa de eroina mea? E cumva speranta ca ceva se va schimba sau doar o acceptare (as indrazni sa spun un compromis util) a unei situatii de cuplu inteligent. Sau daca nu va place termenul, sa spunem “modern”?
3. Bill si Hillary Clinton – Ne aducem aminte incidentul cu “pata” de pe rochia Monicai, negarea presedintelui. Apoi toata mizeria care a urmat. Dar Hillary a ramas langa sot. Aventura lui nu a durat mult. Astazi apar in fata tuturor ca un cuplu fericit. O casnicie care a supravietuit.
Ce ar fi facut oare Hillary daca sotul ei ar fi iubit-o pe acea tanara?
Asadar trei cupluri si toate din politica. Trei optiuni diferite : divort, separare, supravietuire. Modele pe care omenirea le exerseaza de mii de ani. Si asta din nevoia noastra a tuturor, caci nici doamnele nu sunt scutite de asemenea cautari, de a ne intregi imaginea ideala din…bucati. Un soi de mozaic. Nu vreau sa revolt pe nimeni, dar nici nu vreau sa ne mai imbatam cu apa chioara…
Si totusi atunci cand mustim de iubire, putem sa facem ceea ce nici nu putem banui. Iubirea ne da forta sa rezistam. Expresia aceea minunata pe care am auzit-o tot la bunica mea: «Nu-mi da Doamne cat pot duce!», vine din forta pe care fiecare o avem in noi, dar de care unii nu sunt constienti ca o detin. Iubirea poate sa faca minuni, chiar daca pana la urma se transforma si ea in altceva. In altceva, dar nu in URA.
Ce facem cand cuplul devine un triunghi?
- Adrian, spune-mi, te rog, tu ai o iubita?
O inspaimanta propria ei voce! De vorbe ce sa mai spuna? Ce naiba tot incearca sa faca? O spaima uriasa o apuca de gat… Simte din nou ca nu mai are aer… Se strange in ea! Noaptea s-a lasat peste statiune. Prin fereastra camerei se vad luminitele care se aprind una cate una. Este intuneric şi o tacere grea. Timpul se scurge in valuri uriase: ca ale unui ocean, fara calendar, fara nici o ordine. . . Cu propriul ritm, dupa propriile reguli. Si, vocea lui, nefiresc de limpede si de clara:
- Da, iubesc o alta femeie!
—-
Stau unul langa altul, aproape stransi cu disperare in dreptul singurei ferestre de la camera hotelului si sorb linistiti din berea rece… In aer pluteste o atmosfera intima, calda…. Ciudat! Nu exista ranchiuna, ura, poate doar o strangere de stomac, dar despre asta nu trebuie sa stie Adrian! Mai intai sa vada, sa se lamureasca. Se uita in mod ciudat, admirativ la el! Pentru ea conteaza enorm starea de limpede, adevarul. . . Intotdeauna ambiguitatile, jumatatile masura i-au taiat o aripa! Adevarul isi are avantajele lui enorme! Ustura(cum avea vorba bunica ei), doare, dar iti da convingerea ca esti viu, ca existi! (fragment Inca un pas)
Vorbeam despre concedii petrecute in doi, vacante in care ea , sotia (uneori si sotul) afla ca sotul (sotia) iubeste o alta femeie (barbat). Cum se percepe o astfel de situatie? Cum reactionam?
Smara, eroina cartii mele, afla un astfel de adevar si speriata, naucita incearca sa inteleaga mai intai. Afla pas cu pas ca de fapt il iubeste pe Adrian. Nu e manata de orgolii si mai ales nu uraste. Simte in permanenta ca iubeste. E ametita de suvoiul in care e tarata de evenimente si incearca din rasputeri sa nu se lase prada disperarii. Caci totul pare a se impotrivi iubirii ei.
Cum reactionam insa noi toti in astfel de situatii? Putem sa intelegem ce fel de femeie e eroina din Inca un pas? E cumva un personaj atipic?
Si fiindca vorbim de Smara, de roman si de situatia infatisata acolo in paralel cu cele din realitate, va invit si la un concurs. Premiul: un roman Inca un pas. Castigatorul va fi ales dintre cei ce comenteaza aceasta insemnare, aici , pe blog pana miercuri, iar anuntarea sa va avea loc joi, 20 martie.
Va astept cu drag si emotie opiniile si. . . hai sa vorbim !
Catia Maxim, Smara si prima vacanta in doi
Catia Maxim face inca un pas. Am ajuns online, pe acest blog care sper sa devina un loc special de intalnire si discutie intre noi toti, un loc unde sa povestim, sa discutam pe teme care ne afecteaza viata – frumos sau dimpotriva.
Astazi va invit sa incepeti sa o cunoasteti pe Smara – eroina primului meu roman Inca un pas.
“Smara, femeie obisnuita, are de cele mai multe ori impresia ca traieste evenimente stranii, fara un contur precis. Aproape dureroasa senzatia ca trebuie sa deseneze mereu, mereu, forma lor… Clipa de clipa sta cu creionul in mana si deseneaza, reface, traseaza, incearca sa dea o imagine cat de cat clara evenimentelor prin care trece, pe care uneori le traieste, alteori le sare, le ocoleste, caci propria spaima nu o lasa, nu ii da voie sa le traiasca deplin si pana la capat. Are peste patruzeci de ani (acum chiar zambeste poznas: de ce oare femeilor le e frica de varsta lor?) si se simte bine. Se accepta in pielea ei…Nu este chiar ceea ce si-ar dori, dar macar incearca. In ultimul timp a evitat sa mai priveasca in trecut, un demers destul de pagubos! Si plin de osteneala.
(…)
Face ea ce face si fiecare zi o marcheaza cu evenimente, cu actiuni, pe care in mod normal le trece la capitolul ̋act indeplinit˝. Altminteri e jale! Recunoaste ca este cumva ̋defecta˝. Daca ceva nu iese (si cum, Doamne, iarta-ma, sa nu fie asa, cand depindem de tot ce ne inconjoara) simte ca se sufoca, are nevoie de mult aer si… da, se duce in padurea Baneasa, acest biet petecut de padure, chinuita, ciuntita, care ii da insa cu o mare generozitate: oxigen, racoare, frumusete si mai ales echilibru. Da, caci atunci cand ceva nu-i iese, din varii motive, simte cum ceva din ea se rupe…A naibii senzatie! Obscura aceasta nevoie permanenta de a face, de a duce la capat ceea ce a inceput. Incapatanarea asta uneori obsesiva de a realiza ceva, o pune de multe ori pe ganduri. Se intreaba adesea: de ce e asa? Sa fie o nevoie launtrica de a-si demonstra sie insesi ca poate? Sa fie un orgoliu viclean, menit sa le spuna celorlalti: ̋ia uitati-va cat sunt de buna!˝Cand era mai tanara credea ca este din cauza zodiei. Ea, sagetatoare, credea ca si ceilalti sagetatori, ca este speciala, ca este inzestrata cu insusirile luptatorilor clasici si cu strategiile cele mai sinuoase, menite sa decida rezultatul oricarei incercari… Intre timp, bunul Dumnezeu a mai inteleptit-o putin si i-a mai scris un titlu de nou capitol: ̋Don Quijotte, caraghiosul!˝ Mda…
Uite cum trece timpul…Cafeaua s-a terminat si oricum este in intarziere.
– Ce naibii, crezi ca faci?
Vocea lui Adrian este aceeasi dintotdeauna: calma si sigura, echilibrata si armonioasa…Smara ii zambeste linistita:
– Sunt gata! Mergem…”
Mi-ar placea sa putem incepe un dialog chiar pe acest subiect minunat: vacanta in doi. Unde ati fost ultima oara in doi? Ce amintire aparte v-a lasat prima vancata in cuplu (sau cea mai recenta)?
